Sosirea la închisoarea Gherla

Îmi făcea impresia că suntem o mulţime de robotizaţi fiecare, trăindu-şi tragedia în sine, dar cărora li se mai lăsa un spaţiu să mai poată şi zâmbi din când în când.

Mă gândeam oare ce urmează? Şi dacă nu cumva se vor repeta aceleaşi lovituri pe care le simţeam după fiecare plecare (la canal, a unora), iar eu rămâneam tot la Piteşti.

 

De data asta scăpa-voi oare ?… Indiferent unde, doar că scap din acest loc blestemat -închisoarea Piteşti.

 

Într-o bună zi gardianul -fără ca să mai citească o listă şi să-mi bată inima la fiecare nume auzit dacă voi urma sau nu şi eu- de data aceasta ni s-a spus la întreaga cameră: Faceţi-vă bagajul, plecaţi la Gherla.

Am respirat uşuraţi ştiind că plecăm din acest loc şi că la Gherla se munceşte în fabrică şi este o cât de cât libertate de mişcare.

Nu-mi amintesc cum a fost drumul. Ceea ce îmi amintesc e că de la gară până la închisoare am fost duşi pe jos încadraţi de gardieni, soldaţi, securişti…

Era pe înserate când pe drum zăresc pe jos, la îndemâna mea, un măr sau mai multe. Se pare că se încărcase vreun vagon cu mere, iar din lădiţele cu care se transportau să fi scăpat şi pe jos câteva.

Cum eram tare flămând, fără ca să gândesc, m-am aplecat, am luat mărul şi l-am vârât în buzunar… nu ştiu dacă am fost observat. Ştiu doar că nu mi-a spus nimeni nimic, dar că mărul din buzunar mă ardea… Am făcut un lucru ticălos -mi-am zis- şi trebuie să mă demasc imediat ce ajung la închisoare.

Blestematul angrenaj care mi-a distrus mintea la Piteşti funcţiona în continuare.

Am ajuns -în sfârşit- la închisoare într-o cameră imensă unde la scurt timp am observat cum pe uşa deschisă intra Ţurcanu şi alţi câţiva binecunoscuţi din Piteşti.

Îngheţase sângele în mine şi am simţit cum urlau toate celulele din mine : Ce mai vor? Şi de la cine?

Am putut vedea cum se înfiripa comitetul de cameră. Cum se dădeau dispoziţii de la unii mai mari la alţii mai mici dintre reeducaţi. Mi-am dat seama că toţi din cameră au trecut prin demascări.

La un moment dat tună vocea lui Ţurcanu:

-Mă, bandiţilor. Aici sunteţi la Gherla. Să nu credeţi cumva că demascările s-au terminat. Veţi fi introduşi în fabrică la lucru, dar nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce a fost la Piteşti, că alte vorbe n-o să puteţi sufla!

Mi-am amintit de groaznica ameninţare de la camera 1 Biserică Pitești, când mi-a spus că pentru mine are ceva deosebit, amintire care mă urmărea în continuare ca un coşmar.

Ce putea fi mai groaznic decât cele trăite şi văzute de mine?!

Ni s-a spus -în continuare- că în fabrică lucrează şi bandiţi şi că noi trebuie de fiecare dată -la întoarcerea din fabrică- să declarăm tot ce am vorbit cu cei cu care eram în contact.

Sunt mulţi –ne-a spus în continuare– n-au declarat totul la securitate şi astfel în ţară au mai rămas elemente duşmănoase care uneltesc împotriva regimului comunist şi care trebuie să le depistăm.

Voi trebuie să vă comportaţi ca şi cum aţi fi bandiţi ca ei , ca să le câştigaţi încrederea, ca ei să vă spună totul şi voi să ne spuneţi nouă.

Eram îngrozit.

Faptul de a mă afla într-o fabrică, de a mă putea mişca -în sfârşit- de a nu sta într-o poziţie fixă -în te miri ce poziţie chinuitoare- mă liniştea, dar mintea mi se întuneca complet la gândul că trebuie să relatez toate discuţiile.

Mai era şi dubiul că -cine ştie- poate că şi cel cu care discuţi trecuse prin reeducare şi că el poate relata totul despre tine.

La mine însă partea cea mai groaznică consta în acea stare patologică de refulare, de a nu mai putea ţine nimic în mine. Ce puteam face?

M-am gândit că voi încerca să evit -pe cât posibil- orice discuţie…

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)