Spre Aiud

Începuserã sã aparã primele raze ale primãverii, când într-o bunã zi suntem scoşi din camerã şi duşi într-o baracã din colonie.

În baraca respectivã am întâlnit pe ceilalţi legionari care au fost selecţionaţi din rândul celor ce munceau în minã, spunându-li-se cã toţi legionarii vor pleca la Aiud.

Toatã baraca avea regim de izolare, cu mâncare foarte slabã şi prost gãtitã. La un moment dat am refuzat-o ca semn de protest.

Cât era de mare foamea, mâncarea care ni se servea era imposibil de înghiţit.

Urmare refuzului nostru, mâncarea s-a mai îmbunãtãţit, dar nu cu mult.

Dupã câteva zile am fost încãrcaţi în dube auto şi transportaţi la garã, apoi în duba tren cu destinaţia Aiud.

În duba tren ne-am întâlnit şi cu alţi legionari care veneau de la minele Valea Nistrului şi Cavnic. Mulţi dintre aceştia îmi erau cunoscuţi. Printre ei era unul foarte simpatic pe nume DÃRÃU. Acestuia îi plãcea mult „Rapsodia Maramureşului” compusã de mine în primele luni de detenţie la închisoarea din Sighetul Marmaţiei.

În dubã s-a alcãtuit la repezealã un cor din cei mai buni cântãreţi de la cele trei mine şi în surdinã am repetat „Rapsodia Maramureşului” pe sãturate şi apoi am luat-o pe drum înapoi în timp pânã la cele mai vechi cântece legionare.

Astfel, drumul spre Aiud l-am fãcut cântând şi aproape cã n-am sesizat când am sosit la destinaţie în gara Aiudului.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)