Spre sfârşitul anului 1963

Eu personal, gândindu-mă la ororile de la Piteşti, unde torturat fiind, nu te lăsau să mori – aici simţind moartea pe aproape o primeam cu seninătate.

Toţi din celule, dar absolut toţi, arătam ca nişte epave.

Atmosfera era – însă – senină şi fiecare moment al zilei îl întrebuinţam cu folos.

Începeam cu rugăciunea, care era nota dominantă şi terminam cu prelegerile pe care le ţineam fiecare, în domeniul în care ne pricepeam.

Sigur că în celulă se vorbea foarte încet. Orice vorbă mai tare era sancţionată de gardienii, care, la vizetă, stăteau tot timpul cu ochii pe noi.

Erau gardieni specializaţi la „Zarca”. Unul dintre ei – Biro – extrem de rău (dar, care gardianera bun ?) ne-a spus:

-„Când aveţi nevoie de ceva să bateţi o singură dată înuşă, că eu vă aud”. Şi ştia direct la care să meargă.

Acest „aveţi nevoie de ceva” se referea la lucruri foarte grave: cineva era pe moarte, un cutremur sau o inundaţie, cu altceva nu aveam voie să-l deranjăm.

…Nu prea aveam noţiunea timpului, dar ştiam că sărbătorile Crăciunului se apropie şi odată cu ele şi sfârşitul anului 1963.

Fredonam colinde mai mult în gând. Depănam amintiri şi prin antiteză vedeam strălucind luminile pomului de acasă, în timp ce la Zarca bâjbâiam în semi întuneric şi îngheţ.

Ca nişte boabe de mătănii , frânturi de versuri îmi revin în minte:

Crăciun

Sărbătoare

Colinde,

Surghiun

Închisoare

Şi ger.

Pe undeva-n cer

Leru-i ler,

Pe aici doar îngheţul se-ntinde

Pe suflet

Pe oase

Pe cer.

Nu-s florile

Zorile dalbe

Să ningă colinzile albe

…

Cânt sfânt

Bucurie

Şi pace.

Mormânt Moarte ce-n război

Pe aici, pe la noi

Doar strigoi

Colindă la geamuri opace.

Cum seamănă , Doamne, cu noi!

Doar umbrele sumbre s-adună

Să cânte cu noi împreună;

Doar sumbrele umbre-au adus

Un cântec cu pruncul Iisus!

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)