”Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni”

Nu sunt vrednic să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine temniţa a fost cristelniţa de aur în care am primit, în bună parte, botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Acolo, în acele cumplite încercări, L-am cunoscut pe Dumnezeu şi am simţit intervenţia Lui. Când nu mai era nici o posibilitate umană de a scăpa, El parcă îmi punea mâna pe cap şi mă muta de aici dincolo. Am această mare bucurie: Dumnezeu mi-a ajutat şi nu am făcut nici un compromis.

Am făcut închisoare cu dragoste. La proces, când mi-au dat sentinţa de 25 ani, am zâmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osândă. «Uite banditul – au spus ei – a primit o condamnare aşa mare şi el zâmbeşte!».

Ştiindu-mă nevinovat juridic, am primit chiar şi cele mai mari încercări cu sentimentul că aceasta e voia lui Dumnezeu. N-am fost niciodată disperat. Mă gândeam că sufăr pentru păcatele mele şi ale neamului meu şi că poate Dumnezeu mi-a rânduit temniţa ca o cale de mântuire.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frăţii. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acţionat după raţiune, ci am făcut ce am simţit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniţă pentru un cântec sau o carte legionară, când toţi fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frăţiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simţit. Aşa am înţeles Frăţia de Cruce, ca frăţie până la moarte în jurul crucii, a tuturor celor ce simt în sufletul lor scânteia iubirii de Dumnezeu şi neam.

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvânt al lui Corneliu Zelea Codreanu: «A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniţi. Legionari, fiţi voi copiii aceştia!». Aceste cuvinte, cu acest final – «legionari, fiţi voi copiii aceştia!» – m-au făcut să spun: «Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!».

Şi, într-adevăr, Domnul mi-a dat suferinţa, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum. Am fost într-adevăr unul din copiii care a mărturisit crezul legionar. Totdeauna, în cele mai grele situaţii, am spus deschis că sunt legionar, oricare ar fi fost urmările.

Nici nu mă gândeam la urmări. În închisoare se făcea o triere, cei ce se lepădau de Mişcare erau de-o parte şi cei ce rămâneau pe poziţie, de cealaltă. Fără să ezit nici un moment, fără să-mi pese de urmări, am trecut lângă cei ce rămâneau legionari.

În închisoare mi-au mai făcut un proces şi m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate legionară în temniţă: făceam şedinţe, cântam şi altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat – de foame şi de frig nu mai vorbesc – pentru afirmarea directă a legionarismului. Dar n-am făcut nici un compromis.

Nu am nimic de ascuns. Pe aceeaşi poziţie, afirmând deschis că sunt legionar, am rămas şi astăzi. După 1989 au venit să mă cheme la Memorialul durerii. Le-am spus:

– Nu ştiţi că dacă vin, primul lucru pe care îl spun e că sunt legionar? Şi atunci cade totul.

– A, păi nu aşa. Nu aşa, asta nu trebuie spus.

– Atunci nu particip. Eu nu fac din astea, nu umblu cu jumătăţi de măsură.

Prin anii 1950, la mina de la Baia Sprie, am avut un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. În cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi în spaţiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu viaţă. A fost o minune, una din multele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai mici care au căzut au venit peste mine. Am avut coloana fisurată şi câteva coaste rupte.

Şapte luni am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu cine vorbi, doar un deţinut de drept comun acru şi posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanţă, turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat aşa. Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul.

Dumnezeu îţi dă o suferinţă ca să te scape de alta. Accidentul de la mină m-a scăpat de reeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit.

În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna an fost atent la mine însumi, la îmbunătăţirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, aşa cum l-am înţeles eu, se naşte din durere şi renunţări, creşte în strălucire udat de lacrimi de pocăinţă – spovedania şi Sfânta Împărtăşanie – are dragoste sinceră faţă de aproapele şi credinţă nelimitată în biruinţa şi învierea neamului românesc, în lumina sfintei învăţături a blândului Iisus. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El luptă din credinţă, jertfeşte din dragoste şi primeşte cu seninătate chinurile morţii în nădejdea Învierii.

Toată viaţa am căutat să fiu cât mai sincer cu mine însumi. Mă rugam: «Doamne, ajută-mă să fac voia Ta, ca să fiu vrednic de dragostea Ta!». Mă rugam mult pentru morţi. Mă rugam pentru unul, apoi îmi aminteam de altul, căruia parcă îi auzeam vocea: «roagă-te şi pentru mine!». Mă rugam şi pentru el.

Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 a plămâni. Când am ajuns acasă, a fost o tragedie. Mama plângea, mă mângâia, mă săruta şi urla: «Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt unde e…?»

Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în reeducare. Se vorbeşte de un tânăr care în preajma Paştelui a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am aflat că ar fi fost fratele meu.

Pentru mine, Mişcarea Legionară a fost totul. Îmi umplea sufletul pe deplin. Înainte de arestare am hotărât câţiva să facem de gardă la mormântul unui frate de cruce împuşcat pe timpul lui Carol al II-lea. Era vară şi plin de ţânţari. Aşa am fost de cuprins de această Mişcare Legionară, încât în cimitirul plin de ţânţari, cât am stat în poziţie de onor, nu am mişcat. Sunt în poziţie de gardă la mormântul unui legionar, mă muşcă, nu mă muşcă ţânţarii, nu mişc!

Primeam cotizaţiile de la ceilalţi fraţi de cruce. Mătuşa mea m-a rugat odată să-i schimb din mărunţişul acela nişte bani. Mi se spusese că sunt banii Legiunii, nu ai mei, şi că nu pot să mă ating de ei. «Mătuşă – i-am spus – nu sunt banii mei. Nu mă ating de ei. Îndoiţi, rupţi, cum or fi, aşa i-am primit, aşa îi dau mai departe». S-a mirat şi mătuşa de corectitudinea mea fanatică. (…)

Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru faţă de greşelile altora, cât am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferinţa a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni. Atunci eram intransigent. Am stat mai mult izolat. Nu aveam înţelegere faţă de cei din grupul lui Trifan. Până la urmă am ajuns să le dau dreptate. Acum chiar îmi sunt modele. Cea mai mare bucurie am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru păcatele mele. Am înţeles că cea mai mare satisfacţie pe care poate să o aibă un creştin e atunci când poate să verse o lacrimă. Ei au descoperit această cale cu un ceas mai degrabă decât alţii. Atunci era o atitudine ostilă lor, dar apoi mulţi au ajuns la gândirea lor.

Ajuns în pragul morţii, îi cer lui Dumnezeu în rugăciune: Dă-mi, Doamne, lacrima dorului de rai! Lasă-mi, Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toţi! Amin.

(Mărturia lui Vasile Turtureanu dată părintelui Moise în mai 2007 – Sfântul închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, pp. 56-62)