Suferința părintelui Mihai Mitocaru pentru fiul său întemnițat

În curtea închisorii din Piatra Neamţ, în partea dreaptă erau situate birourile, iar în partea stângă se deschidea un lung coridor cu celule. În prima, vieţuiau 4 sau 5 femei, deţinute de drept comun, care lucrau la bucătărie, iar în următoarea stăteam eu, Pamfil Sălăgeanu şi Mihai, băiatul cel mai mic al preotului Mitocaru. Copilul preotului, în vârstă de vreo 10 ani, a fost luat de pe stradă odată cu arestarea tatălui şi a fratelui său, fiind îmbrăcat doar cu cămaşă, pantaloni scurţi şi sandale în picioare. Pe 8 noiembrie, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, gardianul a deschis uşa de la celula preotului pentru a-l scoate în curte ca să-şi ia apă. Între timp, fiind chemat la telefon, preotul Mihai Mitocaru a rămas singur şi a deschis vizeta celulei noastre ca să-şi vadă copilul.

Cu ochii plini de lacrimi, l-a chemat să-l sărute. Se vedeau pentru prima dată de când fuseseră arestaţi. Copilul a început să plângă în hohote strigându-şi tatăl, în timp ce cu mâinile încerca din răsputeri să se agaţe de el prin vizetă. Îl priveam din spate pe micuţul care, disperat, căuta să simtă căldura tatălui, să-l sărute, însă totul era zadarnic. Nu se puteau atinge.

Nici unul, nici altul nu reuşea să facă acest lucru din cauza sistemului metalic protector cu care era prevăzută vizeta. În cele din urmă, copleşit de neputinţă, tatăl i-a spus băiatului să-i atingă vârful limbii cu limba lui…

– Mulţi ani, tăticule!

– Mulţi ani, fiul meu!

Asistam, fără să pot face nimic, la această întâlnire dureroasă cu lacrimi, cu gemete şi cu atâta suferinţă în glas… M-am întors şi, ridicând braţele înspre cerul pe care nu îl vedeam, dar îl bănuiam, L-am strigat pe Dumnezeu:

– De ce, Doamne?! Pentru ce îngădui, Doamne, asemenea lucruri? De ce? De ce, Doamne?…

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 45-46)

Visited 2 times, 1 visit(s) today