Suferinţele neştiute ale părintelui Galeriu

Cele mai multe amintiri legate de o persoană le poţi afla de la cei lângă care a stat mai mult. Un portret spiritual al părintelui Galeriu nu-l putea schiţa mai bine decât un alt slujitor al altarului de la Sfântul Silvestru, alături de care a ostenit mai bine de 20 de ani, părintele Nicolae Bordaşiu. Cuvintele lui ne pun înainte un om identificat deplin cu misiunea sa, aceea de a fi chip al smereniei şi iubirii lui Hristos pentru lume, de a asculta neputinţele ei şi a dărui vindecare celor doborâţi de patimi şi nevoi.

Părintele Galeriu a avut în viaţa sa o sănătate destul de robustă. Aşa a reuşit să învingă cerbicia comuniştilor când l-au dus la Canal şi când i-au făcut atâtea rele după aceea.

Cu toate astea, el nu i-a urât niciodată, îndurând suferinţa în tăcere. Acestea sunt suferinţele neştiute, nespuse ale lui. Când suferi cu trupul, mai scapi un oftat, câte o vorbă, nu poţi rămâne neobservat şi cel de lângă tine te va întreba: „Ce te doare?“ Dar când ai ceva pe suflet, atunci destul de greu te va descoperi cineva. Din pricina aceasta, părintele Galeriu suferea mult. Suferea în tăcere. Suferea cu cei săraci pentru că nu putea să aline atâta durere câtă vedea la cei necăjiţi, mai ales când mergea în vizite pastorale sau ajungeau la dânsul diferiţi sărmani. Suferea de nedescris când avea de lucru cu tinerii care se drogau. Încerca să-i convingă pe cei aduşi fie de părinţi, fie veniţi din proprie iniţiativă. Şi nu erau puţini cei care-l vizitau, ştiindu-l un mare duhovnic. Stătea uneori de vorbă ceasuri întregi cu câte un tânăr din acesta pierdut şi când constata că mesajul nu a avut ecou în sufletul lui, fiindcă cel aflat în faţa lui fie se revolta sau nu primea ceea ce i se oferea, atunci suferinţa părintelui era nemărginită. Dar nu dezarma niciodată. Relua cu acelaşi tânăr discuţia şi tot nu se descuraja.

Mereu nădăjduind în mila lui Dumnezeu

Şi-a exprimat între noi durerea când veneau mulţi tineri care făceau parte din MISA (Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut) şi a avut discuţii directe cu conducătorul acestei mişcări. A acceptat ca acesta să vină în biserică la noi, ba chiar l-a primit să fie naş la un botez alături de alţi naşi valizi, cu gândul că ar putea să-l reîntoarcă pe drumul cel bun. Şi când a constatat că totul este în zadar, mi-a spus cu tristeţe: „Acesta este un om definitiv pierdut“. Şi ţin minte, când omul acesta cu o doză de obrăznicie la un botez programat la o anumită oră a întârziat câteva ceasuri, părintele a aşteptat, a aşteptat întoarcerea lui. Noi am început botezul cu naşii buni, pentru ca într-un final respectivul să apară, nesocotindu-l oarecum pe părintele. Şi am simţit amărăciunea din sufletul părintelui în acele clipe, văzând că egoismul şi rătăcirea lor sunt atât de puternice. Cu toate acestea, era nădăjduind în Dumnezeu că şi pentru ei El va avea milă.

Aş vrea să evoc acum o clipă de şi mai mare durere, care nu a fost numai sufletească, ci şi fizică. Îmi amintesc cum zicea părintele: „nimic nu e întâmplător, totul e proniator“. În chiar ziua când am aflat de adunarea tinerilor din ASCOR pentru comemorarea la Mănăstirea Oaşa a 10 ani de la mutarea în veşnicie a părintelui Galeriu, ieşind din biserică, pe treptele de la intrare, m-am întâlnit cu o doamnă pe care o ştiam oarecum, dar nu o mai văzusem demult. Am intrat în vorbă cu ea şi i-am spus că nu am mai văzut-o pe la noi. Mi-a răspuns că merge la slujbă în altă parte. M-am gândit că oriunde ar participa la slujbă, tot în casa lui Dumnezeu este, dar am repetat întrebarea: „De ce nu mai vii totuşi pe la noi?“ Răspunsul a fost unul total neaşteptat: „De frică!“ „Cum adică ţi-e frică?“ „Mi-e frică, pentru că eu ştiu cine l-a bătut pe părintele Galeriu.“

Probabil femeia a vrut doar să-mi reamintească ceva petrecut prin anii 1990. I-am spus: „Îmi amintesc de clipele de atunci, dar ştiu şi că părintele i-a iertat pe cei ce i-au făcut rău, fiindcă era bun“. Însă femeia a spus: „Dar nu cei pe care i-a văzut părintele la tribunal sunt autorii, ci autorii au rămas şi vor rămâne mereu necunoscuţi. Şi s-ar putea întâmpla, zicea ea ca să-şi justifice frica, ca ei să se răzbune într-o zi pe mine, dacă ar şti că îi divulg pe cei care l-au bătut pe părintele“. Şi atunci am întrebat-o: „Cine l-a bătut?“ „Cum, nu ştiţi? Securitatea.“

Vizita neaşteptată

Mi-am adus aminte atunci de noaptea când s-a întâmplat faptul. Părintele avea o doamnă în vârstă dactilografă care îl cunoştea de mulţi ani, de când părintele slujea la Ploieşti, la Biserica „Sfântul Vasile“. I-am şi uitat numele. Ea venea de la Ploieşti şi stătea zile întregi dactilografiind din cuvântările şi scrierile părintelui. Părintele Galeriu avea un început de Parkinson şi nu putea să caligrafieze. Era o noapte de vară, se dormea cu geamurile deschise, şi părintele, care nu se gândea niciodată că oamenii pot fi atât de răi, nu şi-a luat nici o măsură de siguranţă. În acea noapte, câţiva indivizi au intrat în casă, au ajuns într-o cameră unde era biblioteca părintelui şi au început să arunce totul pe jos. Dactilografa s-a trezit, dar bărbaţii i-au pus o pernă pe faţă şi au ameninţat-o, spunându-i că, dacă scoate vreo vorbă, o omoară. Erau patru inşi. Au mers apoi în camera părintelui şi, fără să-i spună un cuvânt, i-au dat mai multe lovituri cu un ”box”, o armă metalică din aceea care intră pe degete şi se loveşte cu ea având pumnul strâns. L-au bătut atât de rău, încât i-au scos dinţii din gură. Părintele avea dantura cam slabă. Dar nu a fost destul. L-au silit să spună unde are lucruri de preţ. Părintele nu avea nimic al lui. Dar în casă se afla ceea ce rămăsese de la preotul Chiriac Bidoianu, ctitorul Bisericii „Sfântul Silvestru“. Acesta îşi lăsase toate ale lui bisericii, un lanţ de aur cu care purta crucea pectorală de iconom stavrofor. Mai era încă o cruce de aur. Iată toată averea pe care părintele, ca paroh, o păstra de la înaintaşul său. Pe acestea le-au luat cei veniţi în noapte. Însă nu s-au oprit din bătaie şi cu o lovitură de box i-au rupt arcada, încât sprânceana îi căzuse peste ochi. După ce au plecat ei, cineva a dat telefon, iar eu am alertat oamenii şi când l-am văzut pe părintele, avea un chip atât de îndurerat, încât m-a impresionat profund. Nu pot uita niciodată cu câtă durere mă privea cu un singur ochi, pentru că celălalt era acoperit de sprânceană, încât, ca să văd dacă nu îi scoseseră ochiul, cu greu am ridicat pleoapa pentru a observa dacă ochiul se mişcă. Cu greu a articulat câteva cuvinte. Gura toată era tumefiată, dinţii căzuţi, ochiul acoperit de pleoapa zdrobită. Am chemat pe doctorul Moise, un ucenic al părintelui, stomatolog, care i-a făcut toaleta feţei însângerate şi după ce şi-a mai revenit părintele, şi-a exprimat durerea faţă de ce sunt în stare oamenii. Acestea sunt suferinţele necunoscute ale părintelui Galeriu. Ele au fost mult mai grele de purtat decât cele de la Canal sau din altă parte, fiindcă atunci ştiai la ce anume să te aştepţi. Dar aici, la oameni cărora nu le făcuse nimic şi cărora, dacă ei i-ar fi cerut, el le-ar fi dat orice ar fi dorit ei, de unde atâta cruzime?

Venea oriunde era chemat

Părintele nu avea averi, bietul de el nu avea adunate bunuri pământeşti. El era cu bogăţia sufletească pe care o împărţea cu mult drag tuturor, oricui ar fi vrut să ceară de la el un ajutor. Durerile sufleteşti pe care nu le poţi descrie, în urma suferinţelor fizice, au fost cele care au lăsat urme în viaţa părintelui.

Cu toate acestea, când a fost la proces, pe cei pe care i-au prezentat autorităţile ca autori ai furtului şi agresiunii, el i-a iertat şi a spus în faţa tribunalului că nu are nici o pretenţie. Însă realitatea spune că nu cei prezentaţi au fost de fapt autorii, ci ei au fost puşi condiţionat pentru a recunoaşte faptele săvârşite de alţii ca să-l intimideze pe părintele.

Dar nici aşa nu au putut să-i închidă gura niciodată, fiindcă a continuat să vorbească cu aceeaşi dragoste, cu acelaşi patos, cu aceeaşi convingere, propovăduind adevărul şi dragostea. Mergea cu avionul de la Bucureşti la Baia Mare, la Timişoara, la Iaşi, oriunde era chemat, mai ales când era solicitat de tineretul de la ASCOR. Nu ţinea seamă de nimic, de oboseală, de timp. Ştia să-şi potrivească lucrurile în aşa fel încât să propovăduiască ceea ce purta în suflet, credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii.

„Avea de la Dumnezeu darul cuvântării“

Prin tot ceea ce făcea cu fiinţa lui, părintele Galeriu reuşea să-şi exprime cât mai plastic ideile pentru toţi ascultătorii şi să fie convingător. Au existat mari oratori creştini din timpuri străvechi: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare,  şi toţi aveau obiceiul să-şi întărească prin gest cuvintele. De aici şi expresia „degetul omiletic“, degetul care punctează ideea. În viaţa mea am ascultat mulţi predicatori, dar nici unul nu avea o gestică atât de expresivă şi îţi dădeai seama câtă convingere exprima toată fiinţa lui.

Părintele vorbea cu toată fiinţa. La el nu vorbea numai gura şi nu elabora numai creierul, ci părintele vorbea şi cu ochii, şi cu barba, şi cu mâinile, şi cu întreg trupul. Îl vedeai la un moment dat când avea tetrapodul cu cărţile pe el, cu documentarea lui, sărind ca o zvârlugă şi vorbind puternic, gesticulând cu mâinile, accentuând ideile, încât toată lumea era uimită de felul cum vorbea. Un pictor, Nelu Grădeanu, care a fost impresionat de felul cum predica părintele, a venit de mai multe ori să-l audă, să-l vadă şi a creionat el anumite feluri de a gesticula ale părintelui. Au ieşit 17 tablouri care alcătuiesc o serie numită „Gestica mâinilor părintelui Galeriu“. Şi deşi chipul părintelui apare în penumbră, mâinile aflate în diferite poziţii sunt cele care ies în relief. Despre pictorul Grădeanu spunea părintele că „ne dezvăluie acest tâlc şi acest har al icoanei şi de aceea am o preţuire sacră şi o dragoste întru Hristos pentru dânsul!“.

Chipuri de mari oratori creştini din secolul trecut

În contrast cu părintele Galeriu păstrez în memorie bunăoară figura părintelui Gala Galaction de prin anii 1945-1946, când Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti organiza în timpul Postului Mare o serie de conferinţe ţinute de diferiţi profesori, în fiecare săptămână. Conferinţele aveau loc la Sala Dalles. Ca student la Teologie mă ocupam de recuzita conferinţei, adică aveam grijă să fie un scaun, o masă acolo în faţă, un pahar cu apă. Când a venit rândul părintelui Gala, care a vorbit despre Sfântul Apostol Pavel, ilustrul profesor a tras un ochi din culise înainte de începerea conferinţei, să vadă cum e scena, după care mi-a spus: „Du-te şi ia masa şi scaunul de acolo“. În mijlocul scenei a stat părintele Gala, care între noi primise porecla „Moş Dumnezeu“, fiindcă avea o barbă mare, era pleşuv şi semăna oarecum cu Dumnezeu Tatăl din picturile acestea neoficiale, unde este reprezentată Sfânta Treime. M-am executat, am luat repede masa şi scaunul, deşi mă miram cum va putea omul acesta să stea câteva ore în picioare şi să mai şi vorbească.

Părintele purta întotdeauna două anterie, adică reverenda şi suprareverenda, iar în picioare, nelipsitele cizme. Când a început conferinţa, şi-a adunat mâinile, şi le-a pus în mânecile largi ale suprareverendei şi, timp de un ceas şi ceva, cât a ţinut conferinţa, în afară de barbă şi de poala reverendei, nu s-a mişcat nimic din cuta hainelor lui şi nu s-a clintit din locul pe care a stat. Aceasta era la romani socotită culmea oratoriei, să poţi comunica convingător prin puterea gândirii şi a rostirii fără să faci nici o gesticulaţie.

Se poate pune în contrast imaginea acestor doi mari oratori creştini, părintele Gala şi părintele Galeriu. Acesta, prin toată dăruirea în cuvânt însoţit de gesticulaţie totală, electriza mulţimea. Când vedeam cum stă lumea nemişcată timp de peste o oră, rămâneai fără cuvinte. Aşa era de fascinant, aşa era de plin de putere cuvântul părintelui Galeriu, încât nimeni nu îndrăznea să tulbure cu un gest sau cu o tuse atmosfera cuvântărilor părintelui. La suita aceasta de 17 tablouri realizate de pictorul bârlădean Nelu Grădeanu, când a studiat fiecare mişcare a mâinilor sau a chipului, e impresionant când treci de la un tablou la altul, pentru că îţi imaginezi cum vorbea şi parcă vrei să auzi în amintire graiul plin de putere, de convingere şi-ţi explici de ce lumea era atât de apropiată şi ascultătoare în timpul predicilor lui.

Părintele Galeriu avea darul acesta, al cuvântării, de la Dumnezeu şi nu putem spune că el este rezultatul unei pregătiri. Deşi a fost ucenic al unui mare vorbitor, părintele Toma Chiricuţă, în ajutorul căruia părintele Galeriu a fost ca student şi redactor la revista Ortodoxia pe care o tipărea predicatorul de la Biserica Zlătari, totuşi discipolul şi-a întrecut cu mult maestrul. Părintele Toma Chiricuţă a fost un mare orator bisericesc, cu toate acestea, nu a fost de talia părintelui Galeriu în ceea ce expunea. La Zlătari veneau o mână de oameni să-l asculte pe predicatorul slujitor acolo, dar la Sfântul Silvestru, unde l-am ascultat pe părintele Galeriu vreme de peste 20 de ani când îi venea rândul la predică, aici era un auditoriu mult mai select decât ce era la Zlătari, chiar dacă ultima biserică se afla situată în centrul Bucureştiului. În memoria mea îl pot pune în comparaţie cu mai mulţi profesori pe care i-am avut la Facultatea de Teologie. Bunăoară, părintele Grigore Cristescu, un om cu mintea luminată şi ascuţită ca un brici, vorbitor cu un discurs temeinic şi bine documentat.

Alt orator vestit a fost părintele Haralambie Rovenţa, care avea un alt stil de a vorbi, cu o voce blândă care îţi picura ca mierea în suflet ideile sale, cu o capacitate deosebită de expunere. Sau mă gândesc acum la episcopul martir Nicolae Popovici, un predicator extraordinar, care a vorbit cu mult curaj despre schimbările politice de la noi, când în oraşul de reşedinţă al Preasfinţitului cineva a avut neruşinarea să expună într-o vitrină un tablou cu Sfântul Andrei Şaguna, la care a adăugat un comentariu de unde reieşea că el ar fi contribuit la arestarea revoluţionarei Ecaterina Varga. Se vehicula astfel ideea că Mitropolitul Şaguna ar fi ademenit-o pe aceasta promiţându-i că o va scăpa şi că a luat-o în caleaşca sa predând-o autorităţilor maghiare. De aceea, episcopul Nicolae Popovici a ţinut câteva discursuri, câteva filipice în catedrala din Oradea în care cu mult curaj se adresa pe deasupra mulţimilor celor care erau autorii acestei fapte, absenţi atunci din biserică, numindu-i „pigmei ai vremii mele“, descoperindu-le personalitatea marelui ierarh transilvănean. Nicolae Popovici era un orator desăvârşit, ştia să parcurgă toate etapele cuvântării, încât mergea de la captatio benevolentiae către dezvoltarea subiectului, pentru a expune învăţătura care dorea să rămână în sufletul oamenilor. La fel ca şi părintele Galeriu şi părintele Gala, încât vorbeau toţi ca la un ceas. Şi oriunde vorbeau şi slujeau ei, la Sfântul Silvestru sau la catedrala din Oradea, nu mişca nimeni când vorbeau aceşti oameni.

În cuvântul său aflai informaţii din diverse domenii

Era atâta varietate în cuvântările părintelui încât în cadrul aceleiaşi predici care pornea de la o pericopă evanghelică te ştia purta fără să te obosească prin toate ramurile ştiinţelor care aveau oarecare tangenţă cu tema dezvoltată. Şi mai era ceva. Venea totdeauna însoţit de documentaţie. Pe analogul aşezat la predică pe solee erau mereu trei sau patru cărţi şi nu ştiai de unde îşi începea discursul, cu ce argument. Dacă vreodată se „lupta“ cu Freud, atunci punea în faţa mulţimii teoriile lui, citând chiar din volumul autorului. Sau dacă avea ca temă nemurirea sufletului îţi venea cu alte dovezi ştiinţifice. Astfel, pentru orice om din biserică părintele avea ceva care-l făcea să fie atent, să urmărească ideea şi argumentul adus chiar din domeniul lui.

Uneori aceste argumente erau din fizică moleculară, altă dată din medicină, altă dată din filosofie. Îmi aduc aminte că vorbea odată despre relaţia interumană, despre acest dialog între Eu şi Tu, pomenind de filosoful evreu Martin Buber care considera că această relaţie Eu-Tu reprezintă un dialog al dragostei. De aici părintele concluziona: „Atunci când îţi spun ţie Tu, de fapt îţi spun «te iubesc»“. Şi voia să demonstreze cât de mare legătură este între fiinţele umane care-şi comunică ideile prin cuvinte şi că dacă aceste cuvinte îmbracă forme alese sunt încântătoare pentru sufletul oricărei persoane fie că ea se află la un nivel ridicat ca pregătire intelectuală, fie că este mai simplă. Aşa că toţi puteau să culeagă ceva plăcut din cuvântările părintelui Galeriu.

Acum, când după zece ani nu mai auzim vocea clocotitoare, tablourile ce amintesc gestica mâinilor părintelui Galeriu ne fac să simţim, ca de dincolo de lume, graiurile sale pline de înţelepciune.

(Articol realizat în urma înregistrării făcute de Augustin Păunoiu cu părintele Nicolae Bordaşiu – Ziarul Lumina, ediția online de 7 august 2013)