Supliciul – Pregătirea victimelor pentru demascare
Câteva zile nu s-a găsit nimeni care, să ceară el, să-şi facă demascarea. Au urmat noi ameninţări, noi presiuni. Au urmat apoi provocări individuale. Am fost chemat, am fost somat, am fost înjurat.
De obicei aceste chemări se încheiau cu palme peste obraz, pumn iîn stomac, sau ficat, cu bătăi la tălpi, sau la spate, şi nu se încheiau cu propriile-ţi suplicii.
Obligat să asişti la torturarea camaradului tău, participai alături de cel stâlcit, la întreaga lui suferinţă. Când eşti torturat tu, reacţiile sunt ale trupului, ţin de fiziologie. Când torturatul e altul, reacţiile sunt psihologice, durerea e imaginară şi e mult amplificată de propria-ţi sensibilitate specifică, atât ca durată, cât şi ca intensitate. Torturile pe care eu le-am îndurat au fost uitate. Bătaia pe care a suportat-o Chivulescu Gheorghe, nu amreuşit să o uit, iată, nici după mai bine de patruzeci de ani.
Chivulescu Gheorghe era în închisoare din timpul lui Antonescu. Trup sănătos, minte sănătoasă, nervi sănătoşi. Nu vorbea, realmente, decât foarte puţin şi numai când era necesar. Nu se interesa de politică, nu-şi elabora planuri, nu-i aştepta pe americani şi parcă se ferea să-şi facă simţită până şi prezenţa. Îşi făcuse rost de nişte andrele de sârmă şi tricota cât era ziua de mare, cu o îndemânare ieşită din comun. Desfăcea şi refăcea pulovere, ciorapi, fulare, pentru a le reface sau pentru a face ştiu şi eu ce alte lucruri utile, genunchere îndeosebi. Îşi umplea în felul acesta şi timpul, evadând într-un anume fel. De demascat, ce să demaşte un om ca el? Şi totuşi, comitetul a decis să fie torturat, ca nu cumva ţinuta lui, pe cât de discretă, pe atât de demnă, să se transforme în mit.
L-au întins, prin urmare, chiar în faţa mea, l-au imobilizat şi au început să-l bată metodic, la tălpi. De lovit, lovea doar Mărtinuş, cu o fostă coadă de mătură, bandajată la unul din capete, ca să nu-i alunece din mână, rar, calculat, alegând cu grijă degetele, adică locurile cele mai dureroase. Urletele îl lăsau rece. Nu părea a fi o fire pasională. După un număr, oarecare de lovituri, carnea dintre două degete s-a rupt pur şi simplu. Rana sângera. Mărtinuş continua să lovească, rar, calm, căutând locurile cele mai dureroase.
(Viorel Gheorghita – Et ego, pag. 65)