În primăvara anului 1982, fratele Traian, mergând odată spre Sibiu, a trecut şi pe la noi. Eu eram bolnavă – şi mi-a recomandat un doctor de la Cluj, care l-a tratat şi pe el. În acei ani, fratele Traian s-a îngrijit să apară o carte de cântări mai cuprinzătoare, anume Cântările Domnului, care a fost tipărită în străinătate şi adusă în ţară cu mari riscuri şi greutăţi.
Dr. Vasile Voiculescu [a] răsărit între noi, la Antimul ”liturgic”1, încă de foarte devreme, din 1946. Dincolo de prestigiul recunoscut unui personalități de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezența lui de gingășie și de eleganță intelectuală. Originar din regiunea Buzăului (”neam de boierași nu prea înstăriți…”), credința lui dintâi nu se stinsese niciodată; dar după propria-i mărturisire, învolburările vieții și opacității instituției bisericești o împinseseră spre marginile conștiinței. Situație clasică: de aceea, poate, comunitatea spontană și liberă de la Antim – ”laici” și ”cler” – a reînviat-o din adâncuri. Aici ne-a făcut parte pentru înâia oară de reînceputurile sale literare […]
Am scris aceste amintiri nu când mă aflam în văpaia suferințelor din închisoare, nici după câțiva ani de la eliberare,ci după douăzeci și cinci de ani, când gândurile mele au fost eliberate de patima sentimentelor. Sunt gânduri curate, care înfățișează suferințele din închisoare în lumina adevărului, și la fel și pe făptuitori în cruda lor comportare. Și așa să ajungă ei înșiși să se condamne pentru cruntele torturi la care: au înrobit pe părinții, pe frații și pe surorile ce aparțineau aceleiași țări Românești; au umilit și înjosit pe cei ce au fost fruntea Neamului; au batjocorit credința creștină; au lovit și au călcat în picioare însăși valorile vieții pe baza […]
Simţeam în dimineaţa aceea o vibraţie în toate fibrele organismului, cum aveam să simt totdeauna în preajma unor situaţii critice. Am ascuns orice ar fi putut constitui corp delict în cazul unei arestări (fotografii, cărţi, medalioane), sfătuind fraţii să facă la fel şi să fie prudenţi. Se terminaseră orele de curs, clopotul sunase. Era ora 13 şi ne pregăteam de masă. Unul dintre pedagogi intră nervos:
