dumitru staniloae

Părintele Stăniloae, om și teolog al rugăciunii. Mărturia unui discipol

Am ales, ca subiect de mărturie despre Părintele Stăniloae, tema „Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii”. Aceasta se poate, desigur vedea din toată opera lui. Nu numai studiile dânsului foarte temeinice şi permanenta sa formare teologică explică ethos-ul teologiei sale, ci şi faptul că el însuşi era un om de rugăciune. Sfinţia sa nu a etalat acest aspect al vieţii sale. Eu dau doar câteva mărturii despre unele momente pe care, întâmplător, am avut ocazia să le trăiesc în preajma sa.

Ce a însemnat pentru mine părintele Stăniloae?

Deşi l-am cunoscut îndeaproape pe Părintele Stăniloae am fost sfios să scriu amintirile ce mă leagă de dânsul purtând în minte versurile din Scrisoarea I: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră”. Doamna Lidia Stăniloae m-a îndemnat să depăşesc această inhibiţie deoarece l-am cunoscut atât de aproape ca ucenic al lui.

O judecată fără greș

Mă duc să-l văd pe părintele Stăniloae la Saint-Serge, unde locuieşte într-o cameră de student. Se află la Paris de câteva zile. Nimeni n-a ştiut că va primi titlul de „Doctor Honoris Causa”, nici un român n-a fost de faţă la ceremonie. După părerea lui Olivier Clement, care a ţinut o frumoasă cuvântare, ruşii de la Saint-Serge nu sunt prea încântaţi, dat fiind ambiţia rusească de a fi în materie de ortodoxie cei dintâi, dar sunt obligaţi să se încline în faţa lui Stăniloae şi în faţa unui teolog ca Olivier Clement.

Icoane cu părinți români care au pătimit în închisori

{gallery}icoane-diaconesti-2012{/gallery} Sursa: Calendar cu părinţi români care au pătimit în închisorile comuniste

”Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional”

De acum, înttr-adevăr, e cu noi. El, [Dumitru Stăniloae], e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac. A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam ”drept la semnătură”: el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie.

Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae

În cele ce urmează vom povesti câteva dintre amintirile despre tatăl meu, întâmplări pe care fie ni le-a povestit el, fie le-am trăit noi. Câteva precizări cronologice şi de altă natură vom face numai în cazurile în care în scrierile apărute până acum s-au comis greşeli şi diletantisme prea evidente, pentru că, din păcate, ele nu lipsesc în unele relatări biografice. De aceea, regretăm dacă se vor descoperi nepotriviri cu afirmaţiile biografilor, faţă de care noi păcătuim, poate, prin lipsă de stil ştiinţific, dar, în schimb, încercăm să punem în rândurile noastre o parte din dragostea pe care i-am purtat-o […]