Pentru a scrie despre cineva câteva rânduri, trebuie să ai o motivaţie specială sau pur și simplu să ai o înclinaţie spre a consemna anumite evenimente. Pentru mine este o motivaţie specială, bazată pe o prietenie deosebită, de a vorbi despre un Mare Prieten, Duhovnic, și Om, Arhimandritul Gavriil Stoica de la Sfânta Mănăstire Zamfira.
Când mă gândesc la bunul meu prieten Părintele Arhimandrit Gavriil Stoica, cea dintâi imagine care îmi vine de fiecare dată în minte, este chipul său blajin dintr-o seară de sfârşit de decembrie a anului 1958, seară pe care atunci, n-aveam cum să ştiu că nu o voi uita niciodată. Mă aflam la schitul Ciocanu de lângă Câmpulung Muscel şi ora era destul de târzie când am auzit câteva bătăi în uşa chiliei.
L-am cunoscut pe părintele Gavriil în luptă. Nu e vorba numaidecât de cunoașterea unei neputințe, de diagnosticare, ci e vorba de lupta de a vindeca neputința. L-am observat de când era tinerel, la mănăstirea Căldărușani, eu de fapt am mijlocit preoția lui, că era diacon. Avea multă râvnă și de multe ori reușea să se depășească în a veni în ajutor, în a salva lucrurile. Era grozav de conștiincios, plin de râvnă și de energie. Ne-am unit sufletește și ne sfătuiam împreună. I-am fost și mi-a fost părinte. Era obiectiv și dăruitor.
Drept ca bradul, cu voce tunătoare, intransigent dar omenos în toate deciziile duhovniceşti, cu o vitalitate remarcabilă pentru vârsta pe care oricum nu şi‑o trădează, cu un simţ al umorului măsurat – aşa îl cunosc şi aşa îl vor purta veşnic în inimă pe părintele Gavriil Stoica toţi cei care trec pragul mănăstirii Zamfira. Fie din paginile revistei „Lumea Credinţei”, fie din emisiunile de la PAX, fie direct din înălţimea amvonului, prezenţa cuvântătoare a venerabilului părinte este cuceritoare. Prin sinceritate, prin cultură duhovnicească, prin trăire dar mai ales printr‑o neclintită voinţă în Hristos. A voi şi a face în Hristos […]
