ioan ianolide

„Era un om excepțional pe care îl găseai mai totdeauna la căpătâiul bolnavilor. Măreț om, nefericită glorie”

Cu dr. Floricel Nicolae am mai stat un an în secție, până când un ordin venit de „sus”, mai bine de 30 de bolnavi au fost „vindecați” prin grija guvernului și a ofițerului politic Șleam Augustin și trimiși la închisoarea Caransebeș. Aveam însă norocul să ne întâlnim din nou în celebrul proces al tuberculoșilor de la Tg. Ocna, arestați în 1958, când un lot de 26 de supraviețuitori au fost condamnați de către Tribunalul Militar al Municipiului București conf. art. 209 c.p. la „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.

Ioan Ianolide, deținut de peste 20 de ani, cu o comportare exemplară tot timpul

De la Gherla am ajuns la Târgu Ocna, cu lanțuri la picioare și cătușe la mâini, toți cei care aveam condamnări mai mari de 10 ani. Acolo ne-au ținut în lanțuri încă o săptămână, după care ni le-au scos. Aici am avut parte și de alte necazuri. Delațiunea, adică turnătoria, cum i se spunea în închisoare, era în floare. Mulți au murit, fără să li se acorde tratament, numai pentru că nu au vrut să-i trădeze pe alții, adică să-i aducă și pe alții în pușcărie. Știam nume…dar nu le mai rețin. […]

Spitalul TBC de la Târgu Ocna

„Nu-s minunați prietenii mei?! Păi cum să nu-i iubești și să nu vrei să fii cu ei, chiar și în altă viață!?”

Îndurerată Constanța1, Îmi exprim și eu regretul pentru pierderea celui mai bun prieten care l-am avut. Am aflat târziu, căci am fost plecat din localitate. Am încercat eu să mai aflu vești prin telefon, dar mi s-a răspuns același invariabil: „Ați greșit numărul!”. De altfel era și prea târziu, căci el murise. Aș fi vrut cu tot dinadinsul să-l mai prind în viață, poate că ar fi avut ceva să-mi spună. Și eu aș mai fi avut ceva să-i spun, dar, „vorba lui: O să ne mai întâlnim, că viața nu se sfârșește aici”.

„Figura de sfânt pe care se citea suferința chinurilor îndurate de-a lungul unui calvar de peste 20 de ani în temnițele comuniste, emana bunătatea, blândețea, mila și mai ales dragostea”

În fața mărturisirilor lui Ioan Ianolide orice adaos este de prisos. Cuvintele ar fi prea goale, neputând să cuprindă o întregire a acestora. […] L-am cunoscut pe autorul, sus menționat, după eliberarea sa, în anul 1964. Era unul dintre puținii „colegi” de detenție, pe care tatăl meu îl primea în casa noastră.

Apariție de carte: Testamentul unui nebun – Ioan Ianolide

„Testamentul unui nebun” este mărturisirea unui om întemniţat 23 de ani sub trei regimuri politice diferite. Eliberat in 1964, a vrut să schimbe celula închisorii cu chilia monahală, dar i s-a interzis. A rămas să locuiască într-un apartament anonim din blocurile uniforme ale Bucureştiului, lucrând ca muncitor la o cooperativă de produse artizanale. Sufletul său clocotea însă de tumultul amintirilor, de nevoia de a împărtăşi oamenilor experienţa tragică dobândită atât amar de ani petrecuţi printre sfinţi şi demoni. De aceea, în singurătatea camerei sale, fostul deţinut a început să-şi scrie memoriile, ascunzând pagină după pagină în suportul paralelipipedic al unei […]

Virgil Maxim, unul din acei sfinți ai închisorilor

O figură foarte importantă, admirată de noi toți, era Maxim Virgil, care fusese arestat în 1941, când era elev în clasa a VIII-a (cum ar fi astăzi clasa a XII-a). Când l-am întâlnit, făcuse aproape 9 ani de pușcărie. Avea o pregătire intelectuală deosebită, era un om moral și un foarte bun camarad. Știa întotdeauna să-ți dea un sfat bun și încredere în capacitatea ta de a supraviețui, găsind de fiecare dată cuvintele care să-ți meargă la suflet. Ca credincios, a avut un comportament ireproșabil. Era un om din categoria Ianolide–Gafencu, împreună cu care fusese închis la Aiud, unul din […]

Un apologet incandescent

Dacă îl priveai pe Sandu Ștefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aș afirma, poate genezică, în accepția Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia și se alimenta altfel decât semenii săi.

„Banditule să stai în casă”

Prin anii ’80 îmi făceam stagiul militar în Bucureşti, la Miliţie. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detaşamentele de soldaţi, miliţieni şi securişti erau mobilizate pentru supravegherea populaţiei. Eu eram tânăr şi neştiutor. Visam o carieră militară „în folosul patriei şi al partidului”. Încercasem de câteva ori să intru la Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam nici un prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele ţării şi al conducerii sale… Îmi amintesc că în acele zile am avut de îndeplinit o misiune mai neobişnuită, însoţindu-i pe superiorii noştri prin blocurile din Bucureşti, […]

”Era aşa de blând și de bun…”

În toamna anului 2012 doamna Constanţa Ianolide, soţia lui Ioan Ianolide, legatarul testamentar al lui Valeriu Gafencu, a vizitat Mănăstirea Putna. Am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre soţul ei. Ionel a ieşit din închisoare la 2 august 1964. La 2 martie 1965 a venit la noi să o viziteze pe mama mea pe care o cunoscuse cu câteva luni în urmă. Aşa m-a cunoscut şi pe mine. A fost o vizită de câteva ore şi a doua zi a vrut să stea de vorbă cu mine. Ne-am plimbat în parcul Herăstrău şi mi-a spus că vrea să se […]

”În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt”

Am avut un coleg de închisoare, Ioan Ianolide. Ați auzit de el, că a scris și o carte. În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt. După eliberare, într-o bună zi, m-a chemat pe mine, mi-a trimis vorbă mie și părintelui Grigore Băbuș să ne ducem să-l vedem. L-am văzut acasă. Era întins pe pat, învelit cu o pătură, liniștit, senin cum a fost totdeauna. Aveam două scaune lângă patul lui și-mi spune: „V-am chemat ca să-mi iau rămas bun, pentru că diagnosticul îmi este de cancer în ultima fază și urmează să mă mut dincolo. Vreau să stăm de […]

Constanța: ”Această carte mi-a rămas în suflet drept cea mai frumoasă lecţie de religie…”

Eram, în 1996, în ultimul an de liceu când doamna profesoară de limba română, Elena Corbu pe numele domniei sale, ne-a recomandat să citim ”Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt. „Va fi nevoie să îl citiţi cu dicţionarul lângă voi şi nu vă va fi deloc uşor să duceţi lectura la bun sfârşit, dar trebuie să o faceţi!” – atât ne-a spus doamna profesoară. M-am numărat printre cei care i-au urmat sfatul şi de-atunci am tot recomandat şi continui să recomand acest volum oricui mă întreabă ce carte mai merită a fi citită. Dintre multele bogăţii spirituale cu care m-am ales […]

„Ion, o mare personalitate…. Are o inimă de o bunătate rară”

Ion1, o mare personalitate. În el întâlnesc contrastele într-un chip izbitor. Are o mare putere de iubire nevalorificată. Va suferi mult în ziua în care își va da seama de comoara din inima lui, nesocotită. Are o inimă de o bunătate rară. Cu o voință foarte puternică. Adeseori e greu să faci diferența între voința și încăpățânarea lui. Duce o luptă grea cu păcatul, pentru simplificarea sufletului.

Scrisoare către duhovnicul meu

Aseară am avut senzaţia că mă sting. Nu ştiu de unde exact provenea răul acela, căci mai toate organele îmi sunt afectate. Viaţa mi se stinge încet în viaţa veşnică. Am avut o noapte odihnitoare şi m-am trezit oarecum refăcut, deşi se simte o undă a morţii în trupul meu. Duhul însă e viu şi treaz. Mai am încă de dat ceva lumii acesteia. Dăruirea de sine este bucuria mea. Gândul mi-e concentrat în mine însumi. Am senzaţia că lumea e vis, descoperire şi miracol. E splendidă întruchiparea asta firavă şi trecătoare a lumii!

Ianolide radia ca o icoană făcătoare de minuni

Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa1. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni2, într-o convulsie apropiată epilepsiei.3

”Purtați-vă crucea” – Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos – deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele – pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Începuturile pătimirilor

Sufletul se avântă în înălţimi şi din rănile scrijelite de lanţuri picură sânge. Aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Neştiind cum să ne protejăm – abia mai târziu am învăţat – ele au rupt şi gleznele şi mâinile. Durerile mari aveau să vină mai târziu, căci rănile au copt. Duba în care eram transportaţi era rău mirositoare şi mizerabilă. Călătorisem toată noaptea din Bucureşti la Aiud. Roţile trenului au scrâşnit şi hurducătura a luat sfârşit.

Primii ani de viaţă duhovnicească

M-am născut român şi trăind în atmosfera religioasă autohtonă, cu slujbele bisericeşti şi tradiţiile obşteşti ale poporului (colinde, irozi, pomeni, denii, Rusalii, mucenici), cu bunici credincioşi şi o mamă evlavioasă, s-au format în mine sentimentul şi convingerea că Iisus este prezent pretutindeni, că atât în Altar cât şi în suflete oamenii se întâlnesc cu El, că El pluteşte în văzduh cu toţi Îngerii Lui, ajutându-ne să ne sfinţim şi să ne mântuim.

Cel de-al doilea proces

Până în anul 1958 au trecut zile de uriaşă suferinţă, singurătate, foamete, izolare, boală şi moarte, dar au fost şi supravieţuitori. O parte din foştii deţinuţi politici din Târgu-Ocna erau încă în temniţe, cei ce avuseseră condamnări sub zece ani fuseseră eliberaţi.

Eliberarea

Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic. Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. […]

1 2