jilava

„D-apoi eu făceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceaușescu prin scrisorile acelea”

Sorin Dumitrescu: Părinte Arhimandrit Mina, aș dori să vă reamintiți chipul lui Nicolae Steinhardt, să-l evocați așa cum l-a cunoscut Prea Cuvioșia Voastră în detenție. Ce fel de om era? Părintele Mina: Domnule profesor, este o întrebare care mă pune oarecum în situația să iau lucrurile de la început, să-mi amintesc momentul când, pentru prima dată, l-am cunoscut pe domnul Nicolae Steinhardt… Eram în închisoarea Jilava, condamnat deja la șapte ani și depus într-o celulă, celula 18. Când am intrat eu, era un singur deținut acolo, dar în scurt timp s-a aglomerat, s-au pus paturi etajate și celula a devenit […]

„Doamna Voinescu, am fost colege!”

Într-altă aripă a închisorii (n.n. Închisoarea Jilava), în cea afectată femeilor, într-o celulă umedă și întunecoasă, două deținute sporovăiau cu aprindere. O tânără prostituată și o țigancă mai vârstnică. Își povesteau una alteia episoade din meseria respectivă. Țiganca era hoață de buzunare și-i destăinuia celeilalte, într-un elan de altruism și cu lux de amănunte, cum proceda când, într-un tramvai, tăia cu deosebită dexteritate căpătată prin îndelungi exerciții, buzunarul unui „client” spre a-i subtiliza portofelul.

„O intelectuală de mare clasă”

Plimbându-mă nervos de la un cap la altul al celulei, îmi revine cu aceeași claritate în minte Reduitul de la Jilava cu camerele 9-12. Profesorul Petru Manoliu, doctorul Tavernier, avocatul Caleia şi arhitectul Ursescu făceau parte din lotul „Alice Voinescu”. Ea era profesoară universitară la Conservatorul de Artă Dramatică şi am cunoscut-o bine, fiind vară primară cu mama mea. Deseori vara, în timpul concediului, venea la noi la ţară.

„Era un preot cu care discuția era o baie spirituală și o îmbogățire.”

Treceau zilele repede în fortăreța Jilavei. Toți eram în așteptarea plecării, de la o zi la alta. Mai ales noi cei recent veniți. Dimineața începea cu o rugăciune în surdină condusă de părintele Iovan, căruia domnul Blăgoianu îi dădea replica din pat. Dumineca se făcea o adevărată slujbă care dura până aproape de prânz. Apoi părintele spovedea și împărtășea, uneori dând și canoane în funcție de greșeli. Nu știu prin ce împrejurare reușise să păstreze o cruce de argint, din cele folosite în biserică. Mai avea o sticlă de vin tonic primită în mod neașteptat de la cabinetul medical, și […]

„Nu eu am făcut adevărata baie, ci sergentul care m-a însoțit.”

Una dintre preocupările majore ale Securității în legătură cu regimul de detenție a fost impregnarea cu ură (ură care stă la baza ideologiei comuniste) a raporturilor dintre paznici și deținuți. Nici o legătură cu tentă umană nu trebuia să existe între temniceri și deținuți. Toate raporturile noastre cu temnicerii erau reglementate în amănunt de un regulament, rece, inuman și crud, care avea în primul rând rostul de a dezumaniza legăturile dintre noi. Și totuși, spre marea noastră bucurie, umanitatea și uneori chiar dragostea creștinească, spărgeau blindajul urii. Cu mare bucurie îmi amintesc de aceste manifestări de excepție care demonstrau că […]

Arestarea

Sine ira at studio1 Voi trece în revistă întâmplările care m-au dus la Aiud, unde a început și unde am cunoscut lumina dumnezeiască și unde am trăit, împotriva tuturor vicisitudinilor și a condițiilor de exterminare treptată, cele mai divine momente din viața mea. Din neputință de exprimare adecvată, poate că voi spune mai puține lucruri decât am trăit, însă nu voi spune nicio iotă mai mult decât adevărul.

Mircea Vulcănescu, o figură deosebită doar prin simpla prezență

Din ultimul lot sosit, tot oameni unul și unul, cea mai deosebită figură era Mircea Vulcănescu, remarcabil nu numai prin statură și prestanță, nu numai prin excepționala erudiție, ci și, doar prin simpla prezență. După noaptea petrecută în luna decembrie, dezbrăcat, într-o cameră cu apă pe jos, fără un loc unde să te sprijini măcar, împreună cu alți câțiva la fel de dezbrăcați, suferinzi și timorați era bolnav, avea febră. Toate, foamea, frigul, bătaia îndurată, oboseala extremă nu reușiseră să șteargă de pe chipul lui expresia de bunăvoință, de concesivă înțelegere.

”Doctorul Vasile Voiculescu își purta Crucea cu mare demnitate”

Era iarna anului 1959. Era frig mare și foamete destulă în Jilava. „Clienții” noi soseau în celulă (impropriu „celulă” căci era o cameră destul de mare cu cca. 60-80 de viețuitori – celula era doar de 2/4 m, 3/4 m cu încărcătură mai mică), numai noaptea, la ore mici […] Într-o asemenea noapte ușa de deschide și intră în cameră (celulă) trei bătrâni și unul mai tânăr. Îi rețin pe toți, că toți erau oameni cunoscuți culturii române […]Cei patru:

Doctorul Vasile Voiculescu – blând, manierat, pașnic, cu o prezență liniștitoare

Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz1. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

L-am văzut atunci în temniță pentru o clipă cât veșnicia

Cred că era prin 1960 când am fost dus în fortul de la Jilava, dar n-am stat acolo mai mult de două săptămâni. Am fost introdus într-o încăpere neagră, umedă, cu 32 de paturi suprapuse, cu 32 de oameni, eu fiind al 33-lea. O carceră fără aer, unde dimineața trebuia să-ți ții rând la ”celebrul” hârdău. Dar puteam vorbi între noi. Seara nu ne-am mai fi culcat, dimineața nu ne-am mai fi sculat. Într-una din acele zile am fost impresionat văzând stând de-o parte retras lângă peretele camerei într-o atitudine de meditație, cu capul ușor aplecat, cu mâinile încrucișate pe […]

La închisoarea Jilava

În luna Mai 1960, când ultimele pregătiri au fost gata pentru transferul condamnaţilor la închisoarea din Jilava, când cei cu condamnări de peste 20 de ani au fost puşi în lanţuri la mâini şi la picioare, auzind cu câteva zile mai înainte bătăile de ciocan la niturile de la cătuşe, am fost scoşi din celule, şi după o aşteptare de două sau trei ore, într-o curte mare ni s-a dat hrana rece pentru câteva zile: o pâine veche şi uscată, o bucăţică de slănină râncedă, o felie de brânză sărată. Abia atunci am putut vedea mulţimea cea mare a celor condamnaţi la Bacău.

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”

„Du-te să-l cunoşti pe Părintele Iovan”, m-a îndemnat domnul profesor Nicolae Balotă. „Trebuie neapărat să stai de vorbă cu dânsul. La capătul unui drum pe care l-ai străbătut timp de douăzeci şi cinci de ani, discutând cu dânsul vei găsi dezlegare la multe.” Am poposit la Mânăstirea Recea într-o zi de septembrie, însoţit de copiii mei – George (de aproape şapte ani), Mihnea (de aproape cinci ani) şi de doamna mea, Ruxandra Manuela. De la început am rămas impresionaţi de complexul de arhitectură specific românească ridicat lângă Târgu Mureş de oameni pricepuţi şi harnici, conduşi de Maica Stareţă Stavrofora Cristina. […]

Dan Dumitrescu – robotul

În sufletul lui Dan Dumitrescu s-a dezvoltat cu repeziciune o întunecată concepţie materialistă. Era acum ateu. Nu admitea nimic în afara comunismului. Împotriva a tot ce a avut sfânt acum manifesta o ură profundă, plină de fanatism. Pereţii despărţitori dintre celule erau foarte subţiri. Se auzeau până şi şoaptele. Întreg zbuciumul lui Dan Dumitrescu era presărat cu explozii de pizmă împotrivă a tot ce-a avut el mai sfânt până atunci.

Neamul și credința – cele două coordanate ale lui ”nea Petrache”

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această excepțională personalitate a neamului nostru. Am acceptat totuși. De ce? A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea, să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […] După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari, […]

Mircea Vulcănescu, „unul dintre geniile enciclopedice ale culturii româneşti şi un practicant al vieţii creştine”

Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din București, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale, Sâmbăta după amiezi, erau pline de dinamism și originalitate. Venea la cursuri cu fișe, organizate pe probleme și structurate pe esențial, dar prezentarea și desfășurarea cursului devenea plin și fermecător prin nota personală a vorbitorului, care fascina prin volubilitate, originalitate și perspectiva largă în care încadra orice problemă, idee sau sistem filozofic.

„Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu”

Într-o zi, unul dintre copiii care trăgeau cu urechea la ușă, Dinu Iorgulescu1, ne făcu semn să tăcem. Se auzeau pași, înjurături și lovituri. Larma s-a oprit în fața celulei. Ușa se deschide și sub lovituri de cizme și pumni, fură aruncate în cameră trei schelete. – Să mai țineți conferințe și aici, că vedeți voi pe dracu’, le-a strigat amenințător Ivănică, închizând ușa.

Smerenia părintelui Daniil – „Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”

Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit.

„Tu ai fi în stare să mori în locul meu?”

Jilava a devenit închisoare de tranzit în 1948, când s-au comandat arestări masive în întreaga ţară. Aici se făcea trierea deţinuţilor şi „depozitarea” lor până la anchete. Director al temniţei era „un găgăuz înalt, negru, ciupit de vărsat”, vestitul Maromet, sub a cărui „domnie” Jilava a cunoscut o vreme de cruntă înfometare şi interminabile bătăi.

Maromet

Pentru a putea stăpâni, conduce şi teroriza poporul, comuniştii s-au servit de elemente de cea mai joasă speţă, de drojdia şi scursura acestui neam. Un exemplu elocvent este Maromet, care a ajuns în timpul comunismului comandantul celei mai sălbatice închisori, Jilava, cunoscut ulterior printre cei mai sângeroşi torţionari comunişti. Înainte, fusese om de serviciu la primăria Sectorului Negru Bucureşti – pe atunci, capitala fiind împărţită pe sectoare, în culori – galben era centrul, iar pentru celelalte sectoare fiind verde, roşu, albastruşi negru.