Îmi vine foarte greu să scriu despre valori superioare, întrucât, după grele lovituri primite, după ani de hoinăreală pe drumuri necunoscute, fugărit de oameni cu chip de vipere, m-am retras în găoacea mea, cu toate gândurile şi dorurile mele. Dar vreau să scriu despre amintirea unor clipe sfinte pentru mine, clipe petrecute împreună cu Valeriu Gafencu.
Despre familia Gafencu din Sângerei – Bălţi, Basarabia se pot scrie multe, dar pe cine-i poate interesa viaţa noastră decât pe noi? La cele aproape 100 ha pământ şi o gospodărie cum alta nu era şi cu doi părinţi ca ai noştri, care s-au iubit şi s-au respectat, cei patru copii (Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta), până în anul 1940, am fost cei mai fericiţi. Ocupaţia sovietică ne-a distrus.
Nu mai purtam lanţuri la picioare. Ni se dase jos la sosirea în Aiud. În cele zece zile de carantină avusesem timp să ne refacem oarecum, dar mai cu seamă să ne adunăm gândurile, să-şi întocmească fiecare în sinea lui bilanţul suferinţelor […]. Ajunși în noua noastră „etuvă” de la etajul întâi, nu mică ne-a fost uimirea când, identificându-ne în mod sumar am constatat că toți dar absolut toți erau sau foști legionari sau condamnați pentru ceva legături cu Garda de Fier. […]
În anul 2007 aveam bucuria de a publica la Patriarhia Română, în calitate de coautor şi coordonator, lucrarea „Martiri pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist“. Era rezultatul unui demers dificil, mai ales din cauza unui acces limitat la arhivele Securităţii, nu din partea CNSAS, ci a lipsei unor evidenţe care să-l îndrume pe cercetător la sursele corespunzătoare. Iar printre cei 207 martiri ortodocşi identificaţi se număra şi părintele Ioan Berghian din Arad. La vremea aceea documentarea a fost deficitară, deoarece am putut redacta o fişă biografică doar în baza unor documente găsite întâmplător şi fără a cunoaşte măcar […]
Mă aflu printre Domniile Voastre la aniversarea a 40 de ani de la moartea lui Gheorghe Manu datorită faptului că am avut privilegiul să convieţuesc câtva timp, acum aproximativ şapte decenii, cu cel comemorat, ca membri ai aceleiaşi catedre universitare. Am nimerit aproape simultan în 1935 la Catedra de Acustică şi Optică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, ocupată recent, prin chemare de la Cernăuţi de către profesorul Eugen Bădărău. Manu absolvise la Paris doctoratul în fizică sub conducerea profesoarei Marie Curie (1867-1934), laureată a premiului Nobel (fizică 1903 şi chimie 1911).
În cei 14 ani de detenție, dintre care 8 executați la Aiud, asumându-mi riscurile de a fi descoperit și pedepsit de temniceri, am învățat – printre altele – și cincizeci-șaizeci de poezii concepute în ”Zarcă”, sau pe celular de prințul neîncoronat al metaforei, poetul Radu Demetrescu – Gyr. El a creat, cu migala unui șlefuitor de diamante, poezii de o incontestabilă frumusețe lirică și etică. Majoritatea le-am învățat prin pereții celulelor.
Prietenul meu Sandu Tudor e un mare poet, și a scris câteva acatiste, al Sfântului Dimitrie Basarabov, al Rugului Aprins, care e nu numai de o mare frumusețe literară, dar acoperă o întreagă teologie a Rugăciunii Inimii, acatistul Sfântului Calinic de la Cernica și, în pușcărie, acatistul Sfântului Ioan Evanghelistul, pe care întâmplător lam auzit acolo, și când m-am întors l-am așternut pe hârtie; e monumental!…
Eram la închisoarea Gherla. Într-o zi – după ce s-a dat alarma – pe celular a fost introdus într-o cameră de la parter o persoană singură. Celulele din dreapta și din stânga au fost golite. La fel a fost golită și celula de la etajul următor. Izolarea era totală. Nu se putea lua legătura prin morse cu deținuții din celulele vecine. În timpul acela eu lucram la atelierul de vopsitorie. Ca să-mi pot îndeplini norma la vopsitul unor piese, am făcut o mică inovație. Dintr-o „turtă” din păr de porc presată am făcut și un fel de tușieră peste care turnam vopsea […]
Se introduseseră noi genuri de torturi din ce în ce mai diabolice. Printre altele, trebuia să facem genoflexiuni cu mâinile ridicate. La început cu zecile, apoi cu sutele şi chiar cu miile. Când cădeam la pământ, săreau torţionarii cu bocancii pe tine. Era ceva de apocalips…
Valeriu Gafencu a pătruns în conștiința mea brusc și luminos. Eram încă liber când am aflat că, în închisoarea Aiud și apoi în colonia de muncă din localitatea Galda, în apropiere de Aiud, se află un tânăr deținut politic, a cărui trăire creștină răspândește în jur o forță binefăcătoare, ce se răsfrânge asupra celorlalți frați de suferință și asupra tuturor celor cu care vine în contact. Ar fi fost un fel de Pavel modern, care, în mijlocul încercărilor trimise de Dumnezeu, nu înceta să propăvăduiască, să încurajeze, să înalțe sufletește, spre desăvârșirea creștină, pe cei din jur. (…)
În perioada anilor 1935-1938 am locuit în comuna Sângerei, jud. Bălţi, unde tatăl meu era funcţionar de stat. Eram elev la Liceul “Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău, şi-mi petreceam toate vacanţele la Sângerei, unde am avut un prieten deosebit, pe Valeriu Gafencu, elev la Liceul “I. Creangă” din Bălţi.
Într-o seară s-a deschis uşa şi un gardian mi-a şoptit să-mi iau bagajul şi să-l urmez. M-am bucurat, le-am spus celor ce rămâneau noroc bun şi am executat totul fără nici un murmur. (…) Am fost condus la corpul de gardă, unde fuseseră aduşi şi câţiva dintre colegii şi prietenii mei. N-am avut voie să vorbim. Mă uitam la ei cu milă şi compătimire. Am revăzut pe Cîrciumaru Tudorel, Baciu, Rădoi, Ivănescu, Ispas, Voiculescu, Paul Limbera şi alţii pe care-i ştiam arestaţi. Lângă ei erau câteva femei, o elevă de liceu şi un moşneag, fostele lor gazde, dar şi fraţi, prieteni, părinţi, toţi arestaţi ca tăinuitori sau favorizatori.
Mă numesc Valentina Elefteriu, fostă Gafencu, sora cea mai mare a lui Valeriu Gafencu. El era cel dintâi, apoi eu, Eleonora şi Elisabeta. Am să încerc să fac o notă biografică asupra familiei, pe scurt. Sunt născută în Sângereni, în 1921 , într-o familie, aş putea spune, creştină. Tatăl meu a fost deputat în Sfatul Ţării, a luptat pentru Unirea Basarabiei cu România, dar situaţia a fost de aşa natură, încât a fost deportat în ’40 şi nu am mai ştiut nimic de el. Şi nu mai ştiu nici până astăzi. Mama noastră, o bună creştină, o bună gospodină a […]
Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa1. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni2, într-o convulsie apropiată epilepsiei.3
Valeriu Gafencu?!… Despre el, N. Steinhardt spunea că e unul din sfinţii închisorilor; despre el vorbeşte şi Ion Ioanid şi D. Bacu şi toţi câţi au trecut prin închisori. Toţi îl vorbesc numai de bine, fie că l-au cunoscut personal, fie din auzite. Eu l-am cunoscut personal şi mărturisesc şi eu că cele spuse sunt adevărate, aşa era, aşa a fost, fără nici o discuţie şi fără îndoială. A fost un erou-martir. Pe el nu l-a făcut erou un simplu act de curaj de o clipă, ci o întreagă serie de eroisme de fiecare zi, el a murit puţin câte […]
Ori de câte ori ne aplecăm spre cunoaşterea vieţilor sfinţilor, observăm că relatările despre martirajul mucenicilor sunt alcătuite într-un stil estetizat, deşi circumstanţele descrise sunt înfiorătoare în fapt. Desigur că motivaţia acestei abordări delicate este justificată de gravitatea şi brutalitatea supliciilor de care au avut parte sfinţii mucenici şi care, dacă ar fi relatate cu de-amănuntul, ar îngrozi spre deznădejde în loc să însufleţească spre o credinţă tare. De aceea, cuvintele care alcătuiesc vieţile mucenicilor şi pătimitorilor dreptei credinţe, sunt atent formulate pentru a atenua din brutalitatea pe care o presupune orice martiriu.
