nicu mazare

„Ceea ce avea Nicu mai de preț era sufletul său mare”

Pe Nicu l-am cunoscut la minele de plumb din Maramureș, dar ne-am apropiat și împrietenit la colonia Periprava. Un timp destul de îndelungat am făcut parte amândoi din echipa de deservire a uzinei electrice din colonie: el ca electrician de interior și eu ca electrician de exterior. Prin plecarea domnului Titi Petrescu acasă, care ocupa postul de electrician de exterior, eu m-am mutat la uzina electrică a coloniei, unde șef era domnul Anton Lavrici, din Brașov. Nicu făcea parte din generația lui Marinică Naidim, Virgil Maxim, cu care a și stat în închisoare, ani de zile, la Galda și aiurea.

Un apologet incandescent

Dacă îl priveai pe Sandu Ștefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aș afirma, poate genezică, în accepția Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia și se alimenta altfel decât semenii săi.

Nicolae Mazăre – ”cel mai politicos dintre tineri”

Mai rețin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidin și Nicolae Mazăre, ambii eminenți, admirabili, cuceritori, excepționali. Nu știu dacă au mai scăpat după marele „foc” în care au ars în anul 1949 și începutul lui 1950, an în care au murit mii de deținuți la Aiud și în alte lagăre și temnițe ale țării. Nicolae Mazăre, originar din Vălenii de Munte, era elev cu opt clase terminate, dar cu o tendință de studiu deosebită. Avea un mare talent la limbi. Învățase franceza, germana, dar și bulgara și chiar jargonul țigănesc. Era tipul cercetătorului științific, dar și cu preocupări religioase accentuate. Străinii care l-au cunoscut l-au numit […]

„Valeriu Gafencu a fost un sfânt. Este un sfânt.”

Iubiţi fraţi, Cu câteva săptămâni înainte de decesul lui Gil (Alexandru Virgil) Ioanid am primit din partea lui o scrisoare în care mă ruga să-i trimit în câteva pagini un portret sufletesc al lui Valeriu Gafencu, dat fiind faptul că am trăit alături de el o perioadă destul de lungă în temniţă. Rugămintea lui cuprindea şi o „somaţie” pentru un termen apropiat; probabil îşi presimţea sfârşitul. M-am grăbit să-i satisfac dorinţa.