vasile voiculescu

Capul de acuzare: Misticismul. Convorbire cu Gabriela Defour și Dr. Radu Voiculescu

REP.: Să începem cu începutul. Ne aflăm în vara anului 1958, când V.V. îşi scria „Ultimele sonete” (chiar ultimele). Cel din urmă, al 90-lea, datează din 20-21 iulie, câteva zile deci înainte de a fi arestat. Care era starea de spirit a creatorului pândit de mari primejdii, în momentele zămislirii celor mai importante opere ale sale? Realiza ce-l aşteaptă? R.V.: Cu siguranţă, şi de aceea grăbi definitivarea sonetelor, atingerea numărului propus.

Cu poetul V. Voiculescu

Pe poetul Vasile Voiculescu îl cunoșteam mai bine de prin anul 1936, cu ocazia unei întâlniri la redacția unei reviste. În afară de aceasta, tot timpul cât a fost director al emisiunilor literare la Radio l-am întâlnit aproape în fiecare săptămână, invitat fiind să citesc poezii la microfon. Este un om blând, tăcut, iar când, în fine, vorbește, are o căldură sufletească pe care n-am cunoscut-o la alți poeți.

Vasile Voiculescu, între poetul creștin „în felul său” și doctorul fără de arginți

Din grupul de doctori care se adunau Duminica după-amiază în căsuța de mahala a chelnerului Apostol Apostolide, mare meloman și colecționar de artă, omul cel mai remarcabil era doctorul poet Vasile Voiculescu. Avea locul lui știut, pe divanul de lângă „patefon”, unde ședea tolănit, retras, izolat, taciturn, inspirând, de acea sfială, îmbrăcat cu un costum ros de prea multă purtare, cafeniu cu subțiri dungi albe, iarna încălțat cu bocanci cazoni căptușiți uneori cu ziare împotriva frigului. Căci de la moartea soției lui, petrecută cu câțiva ani înainte, hotărâse (penitență, asceză?) să nu mai facă niciodată focul în odaia în care […]

Ultimele luni de pătimire din viața doctorului Vasile Voiculescu

De câte ori am încercat să aştern pe hârtie amintiri din ultimul an de viaţă al tatii, după ce l‑au adus de la închisoare, gândurile mele refuză să se adune. Totuşi, am să încerc. Toată familia îl aştepta în faţa casei, pe scară, cu o pancartă pe care scria „Bine‑ai venit acasă”. Sora mea Gaby Defour a fost foarte şocată atunci când tata, ajuns sus, a spus: „Naşo (sora lui, Florica Ştefănescu), mi‑a fost dor de tine şi de Nichilina” (Daniela Defour). Noi l-am instalat în camera dinspre stradă unde dormea soacra lui Ionică, care s-a mutat în dormitorul de alături, […]

„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu” – interviu cu părintele Roman Braga

Interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A. Nicolae luga: Aţi plecat din România când, în ce împrejurări? Roman Braga: Eu sunt născut în Moldova ocupată de ruşi, în Basarabia. Am crescut în România şi am trăit prin închisori. Am fost deţinut ca preot, numit de ei ca deţinut politic, doar pentru că nu am conceput ca tineretul şi copiii români să rămână fără pregătire religioasă. Ştiţi concepţia guvernului comunist: ei aparţineau statului şi nu părinţilor. Noi am fost aproape 2000 de preoţi care am trecut prin închisori, mai ales pentru acest lucru.

„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu”

Fragment de interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A. […] N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare? R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat.

„Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă”

La Zarcă erau încarceraţi într-o izolare diabolică conducătorii legionari: profesorul Nicolae Pătraşcu, Alex. Ghica, avocaţii Radu Mironovici şi Nistor Chioreanu, Alexandru Constant, Radu Gyr, Victor Biriş, Radu Budişteanu, Petrică Ţocu, Eugen Teodorescu, Filon Lauric ş.a. În atelierele penitenciarului nu mai lucrau deţiniţi politici, ci numai dreptul comun, iar secţiile erau arhipline de altfel ca şi “camerele nebunilor” din Secţia I şi “Secţia celulelor de pedeapsă” (o secţie înfiinţată după 1954).

„Era ca un stejar la umbra căruia ne lăsam cuprinşi şi care îşi trăgea seva din sufletele noastre şi se încălzea la vara ochilor noştri.”

Una dintre acțiunile familiei Brătianu, devenită tradiția vieții poetului Ion Pillat și apoi a fiului său, Dinu, a fost aceea de a fi în contact permanent cu scriitorii contemporani. […] La acele plăcute și simple ospețe, continuate cu discuții, luam parte împreună cu Dinu, Marie Pillat prezidând la un capăt al mesei, cerându-mi ca eu să prezidez la celălalt. Mi se părea că deasupra noastră zboară îngerii. […]

”Era un om deosebit de bun și nu dorea să suferim din cauza lui. Mila și credința lui erau extraordinare.”

La numai câțiva pași, după ce scap de aglomerația stației de metrou Unirea, vacarmul se aude tot mai slab. Grăbesc pașii spre liniștita stradă Principatele Unite. În dreapta, se profilează pe cerul clar cupola emblematică a Patriarhiei, iar în partea stângă, număr în gând străzile cu denumiri evocatoare – Ienăchiță Văcărescu, Muzelor Olimpului – ca într-un ritual pe care-l repet a câta oară? – pe acest itinerar de suflet. Mă emoționează gândul că poate și acum patruzeci de ani, casele aveau aceiași ochi care-l priveau pe el, că pașii mei vin acum pe urmele Magului călcând aceleași pietre ce-i primeau […]

”L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ”doctor fără de arginți””

Pe V. Voiculescu l-am întâlnit prima oară, la începutul lui 1925, în compania lui Ion Pillat, într-o braserie din capitala de altădată. M-au surprins figura lui de sfânt bizantin, mâinile subțiri cu degete lungi, desprinse parcă dintr-o icoană, vorba-i moale și calmă. L-am revăzut după aceea, în nenumărate rânduri, în casa autorului ”Limpezimilor” pe care-l vizita adesea și-n redacția ”Gândirii”, unde venea să-l vadă pe Nichifor Crainic. Nu ne-a legat o prietenie strânsă, ci ne-a apropiat doar o bună colegialitate literară, poetul ”Pârgăi” – totdeauna binevoitor și atent, arătându-mi o neasemuită prețuire, încă din vremea foarte tinerei mele experiențe lirice […]

Confesiunea unui scriitor şi medic

Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile. Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cam cum o hartă arată lumii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice!

”Doctorul Vasile Voiculescu își purta Crucea cu mare demnitate”

Era iarna anului 1959. Era frig mare și foamete destulă în Jilava. „Clienții” noi soseau în celulă (impropriu „celulă” căci era o cameră destul de mare cu cca. 60-80 de viețuitori – celula era doar de 2/4 m, 3/4 m cu încărcătură mai mică), numai noaptea, la ore mici […] Într-o asemenea noapte ușa de deschide și intră în cameră (celulă) trei bătrâni și unul mai tânăr. Îi rețin pe toți, că toți erau oameni cunoscuți culturii române […]Cei patru:

”Omul acela plin de blândețe și bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu”

– Stimate domnule Aristide Dobre, cum sună un vechi proverb, mai bine mai târziu decât niciodată. Sunt peste treizeci de ani de când purtați povara unui mesaj sfânt. Piedici de tot felul v-au oprit până acum să-l transmiteți. Iată-mă, gata să fiu mesagera dumneavoastră. Împrejurările în care mi-a fost încredințat mesajul sunt dramatice, ele nu țin doar de drama câtorva oameni ci de drama unei țări întregi. În 1958, pe când eram la Rafinăria Câmpina, am fost arestat pentru motive care azi par de-a dreptul ridicole. După cum vedeți din biletul de eliberare, am fost ”depus” în penitenciar de la […]

Vasile Voiculescu rămâne în literatura română ca un autentic poet religios

[…] Nu încetează să mă obsedeze – și obsesia mea ar trebui să fie asumată de toții – cutremurătoarea scenă ce mi-a fost povestită de un martor al ultimilor ani ai poetului: îmbătrânit, bolnav, într-o odaie neîncălzită, în plină iarnă bucureșteană, V. Voiculescu a primit vizita lui Tudor Vianu, venit să-l convingă să accepte ca o parte din poemele sale să fie publicate sub actualul regim. Tudor Vianu voia să înduplece poetul Destinului să renunțe, în sfârșit, la asceza (estetul îi spunea încăpățânare) în care s-a zăvorât ostentativ. V. Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată și […]

”Era cumumul de sublimare a ființei umane”

– Stimate dle Vasile Boroneaț, când l-ați întâlnit pe Vasile Voiculescu în închisoare și în ce împrejurări? – În luna februarie a anului 1961 m-am îmbolnăvit de o formă gravă de reumatism poliarticular și după un lung șir de pătimiri am fost internat în micul spital al închisorii. Eram istovit de puteri, iar în salon era liniște. La scurt timp, probabil în urma injecțiilor administrate, am adormit pe patul pe care mă așezaseră. După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mișca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu încăperea.

Dr. Voiculescu – o prezență de gingășie și de eleganță intelectuală

Dr. Vasile Voiculescu [a] răsărit între noi, la Antimul ”liturgic”1, încă de foarte devreme, din 1946. Dincolo de prestigiul recunoscut unui personalități de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezența lui de gingășie și de eleganță intelectuală. Originar din regiunea Buzăului (”neam de boierași nu prea înstăriți…”), credința lui dintâi nu se stinsese niciodată; dar după propria-i mărturisire, învolburările vieții și opacității instituției bisericești o împinseseră spre marginile conștiinței. Situație clasică: de aceea, poate, comunitatea spontană și liberă de la Antim – ”laici” și ”cler” – a reînviat-o din adâncuri. Aici ne-a făcut parte pentru înâia oară de reînceputurile sale literare […]

Doctorul Vasile Voiculescu – blând, manierat, pașnic, cu o prezență liniștitoare

Duba ne-a adus, mergând încet şi hurducăind, de la Malmaison la Jilava, înainte de prânz1. Coborâm: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Ştefan, figură de primat, facies de antropoid, gesturi şi căutătură de sergent de colonie penitenciară într-un film negru. Îi face multă plăcere, îşi joacă rolul cu încetinitorul, cum şi-ar fila îndelung cărţile un cartofor.

L-am văzut atunci în temniță pentru o clipă cât veșnicia

Cred că era prin 1960 când am fost dus în fortul de la Jilava, dar n-am stat acolo mai mult de două săptămâni. Am fost introdus într-o încăpere neagră, umedă, cu 32 de paturi suprapuse, cu 32 de oameni, eu fiind al 33-lea. O carceră fără aer, unde dimineața trebuia să-ți ții rând la ”celebrul” hârdău. Dar puteam vorbi între noi. Seara nu ne-am mai fi culcat, dimineața nu ne-am mai fi sculat. Într-una din acele zile am fost impresionat văzând stând de-o parte retras lângă peretele camerei într-o atitudine de meditație, cu capul ușor aplecat, cu mâinile încrucișate pe […]

În surghiun cu Vasile Voiculescu

Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de […]

”Cinstea exemplară a unui un om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze”

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

1 2