”Martorii lui Iehova” de la Canal din ”Brigada preoților” aveau multe calități: erau harnici, curajoși, disciplinați, întreprinzători și solidari între ei, o solidaritate întinsă până la absurd, dar și unele defecte. […] Pe preoți în special, pe catolici și pe ortodocși îi urau. În viziunea lor Papa de la Roma era Mamona, iar preoții cărturari și farisei fățarnici, arhierei mincinoși care strică legea. […]
În Zarca Aiudului administraţia nu făcea prea multe mutări. În general, se intra acolo, socotit un „vârf „, rămânea ani îndelungaţi până la eliberarea sub una clin cele două forme: moarte ori expirarea pedepsei. În acest regim de topire a trupului şi psihicului nostru, în care timpul era cenuşiu, hainele cenuşii, mâncarea cenuşie, celula cenuşie şi în care doar cufundarea în noi înşine ne întreţinea, ne anima şi ne colora viaţa, prefirarea aceea a noastră, deşi rară, aducea întotdeauna ceva nou, o speranţă a unui reviniment, a întâlnirii cu un cunoscut sau cu o personalitate pe oare doreai de mult s-o cunoşti.
Un alt caz, care poate fi numit pe bună dreptate senzațional, a fost acela al doctorului Uță, decanul deținuților, cu cei mai mulți ani de închisoare. Și el refuzase categoric reeducarea și colonelul Crăciun avea contra lui o ură deosebită, considerându-l, alături de Prințul Alexandru Ghica, unul din liderii rezistenței legionare din Zarcă. Și doctorul Uță avea o serie de boli acumulate de-a lungul celor peste 20 de ani de închisoare.
Printre mulți oameni de calitate cu care am fost hărăzit să conviețuiesc în acea blestemată Zarca, o închisoare veche de pe vremea Mariei Tereza, am avut mulți colegi la care mă voi opri pe rând, în măsura efectului psihologic lăsat asupra mea. Voi începe cu profesorul Aurelian State. El s-a născut în județul Câmpulung-Muscel. Era absolvent al școlii normale, fiind învățător. Face școala militară, obținând gradul de sublocotenent în rezervă. Începutul războiului îl găsește concentrat, pleacă pe front. Parcurge toate etapele războiului de la Nistru până la Caucaz, luptă fără frică, angajându-se total în cele mai grele acțiuni. Deseori, inamicul […]
A doua zi, în cursul dimineții, se animă viața de pe coridor. Se aud pași și comenzi înăbușite. Ușa celulei mele se deschide și un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap și să ies afară. După câțiva pași, sunt atașat unui grup de trei deținuți și ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în fața unei uși. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuții mei camarazi scoate capul de sub zeghe, își ridică ochii și murmură enigmatic:
La arest sever cu prințul Ghica S-a nimerit un arest sever împreună cu prinţul Ghica. Prinţul Ghica, condamnat la muncă silnică pe viaţă, avea de executat 40 de zile de arest sever. Eu, un biet ţăran, aveam de executat doar 29 de zile de arest sever. Urmăream cu atenţie câte uşi se deschid la arest, ca să ştim câte celule de pedeapsă sunt. Apoi, în fiecare celulă câte căni de apă se dau. Făcând socotelile, a rezultat că peste 20 de oameni ispăşeau în permanenţă cruntele pedepse.
Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna «raiul comunist» nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.
