Tehnica spălării creierului

Înainte de a intraîn subiectul propriu zis al „tehnicii spălării creierului ” – unica invenţie de care a fost capabil comunismul – trebuiesc ştiute câteva lucruri.

1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală este suficientă numai lui.

2)Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de ani, se mai
adaugă şi alte forţe datorită:

• – Educaţiei

• – Culturii acumulate

• – Experienţei

• – Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins si nevăzut.

  3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai uşor, deoarece ţinta „spălării creierului” este, în primul rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile afective dintre oameni ce creează prietenia şi altele de această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa in Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate acestea la un nivel eroic.

Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilor – se bazează mai mult pe superstiţii – la cea mai mică zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul teismului este luat de ateism.

4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia maturizării organismului uman. Consecinţa: Dezvoltarea rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, respectiv, a instinctului sexual, pornire plină de râvnă şi dor pentru sexul opus.

Răbufnirea acestui instinct este vulcanică, este cea mai puternică dintre toate. Dacă tânărul n-are suficiente frâne în concepţii bine motivate, erupţia sexualităţii înlătură toate structurile conceptiilor intime ale subiectului. Instinctul sexual rămâne stăpân absolut, sălbatic şi feroce pe fiinţa omenească.

În cuprinsul celor patru factori enumeraţi mai sus se includ şi cele mai abstracte valori umane cum sunt: Capacitatea de orientare, capacitatea de intuire a lucrurilor, spiritul de sacrificiu în opoziţie cu laşitatea. Valorile spirituale intră în concurenţă cu pornirile instinctuale.

După cum in doza acestui amestec primează un factor sau altul, rezistenţa omului în faţa torturii neîntrerupte a fost asemănată cu PAHARUL fiecăruia:

• – Unul are în dotare un „pahar ” mic, doar cât un degetar, care se termină dintr-o înghiţitură. Când această „înghiţitură” s-a terminat, omul cedează ridicând mâinile în sus în faţa duşmanului,

• – Paharul rezistenţei altuia este mare cât un butoi. Dar se termină şi acesta. După ce s-a terminat şi acest subiect îşi pleacă fruntea.

• – Paharul unora (mai puţini la număr) este cât un ocean. Oricât de mare ar fi fost „oceanul” rezistenţei acestora, el este măsurabil în hectolitri, litri, molecule sau atomi. Odată şi odată se termină şi acesta, sfârşind în umilinţă.
  Perseverenţa duşmanului este diabolică şi fără limită.

Nici un deţinut trecut prin această „râşniţă” mefistofelică n-are îndrăzneala sau nâtângia de a se lauda că el a rezistat. Din contră. Victimele afirmă că rezistenţa lor se datorează harului dumnezeesc care le-a ferit de cădere.

Numai Dumnezeu a sucit mintea torţionarilor acestui masacru unic în istorie, ca să se oprească înainte de a se produce căderea. Dacă tortura continua ar fi căzut şi ei.

La Piteşti n-au existat decât patru şanse:

• – Moartea

• – Pierderea minţilor

• – Căderea

• – Salvarea divină

Rezistenţa a fost exclusă ca fiind imposibila. În prima fază se distruge încrederea unuia în celălalt. Bunul tău prieten (care a fost dezumanizat într-un mare secret), după ce-ţi arată toată afecţiunea, se repede asupra ta ca să te distrugă lovindu-te fără milă.

Spaima , nedumerirea, surpriza sunt atât de mari, şocul este atât de puternic încât pe unii i-a dărâmat din această primă fază.

Chiar dacă victima nu s-a prăbuşit la prima lovitură – edificiul interior al victimei este detunat, fisurat, şi se va prăbuşi la cutremurele următoare.

Tortura neîntreruptă şi consecinţele ei. După primul şoc se instalează la victimă neputinţa de a reacţiona într-un anumit fel. Toate sunt fără speranţă. Victima este convinsă că treaba este astfel organizată. Nu există nici o ieşire… Tortura continuă zi şi noapte fără întrerupere. E tortură de dragul torturii.

De reţinut că în acest laborator luciferic numai Ţurcanu avea o condiţie fizică excelentă. Apoi ajutoarele lui erau ceva mai bine hrănite decât deţinuţii de rând. În rest, tinerii păreau schelete ambulante, cadavre vii, adevărate mumii.

De la această faza limitrofă morţii începe tortura neîntreruptă.

Tot în cadrul torturii, victimele erau supuse la eforturi uriaşe menite să le epuizeze complet fizic. Iată cum:

Victimele, încărcate cu greutăţi în spate (pături sau haine mai groase), erau obligate să facă genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus, regulamentar.

Unele dintre victime s-au prăbuşit la 30-40 de genoflexiuni, dar au fost altele care au rezistat până la 2.500 de genoflexiuni. De necrezut!!

Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. lată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimagimabilul, imposibilul.

Neurologii, psihiatrii şi chiar teologii au datoria să studieze fenomenul şi să-l explice!

Tortura nu se opreşte aici, ci continuă…

Epuizarea fizică aduce după sine şi o epuizare psihică. Victima n-are nici o secundă de răgaz pentru refacere. Se zdruncină raţiunea, se întuneca voinţa. Dispar din mintea omului toate stările emoţionale. Dispare afecţiunea… Omul începe să nu mai raţioneze.

Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă si sângerândă. Se institue o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta şi faci tot ce este posibil ca să-l elimini.

In această fază întreaga raţiune intră într-o porţiune de umbră. Toate reflexele însuşite pe parcursul vieţii se anulează. În creierul omului se instituie o noapte totală. Nu mai este ce a fost. A devenit un nimic. Omul a devenit un robot absolut fără nici o personalitate, fără imaginaţie, fără iniţiativă. Ultimul sprijin pe care-l pierde omul este credinţa în Dumnezeu. Acesta este momentul încheierii „spălării creierului”.

De acum încolo victimele nu mai sunt stăpâne pe reflexele lor. Se găsesc într-un stadiu al animalului dresat. Dacă i se porunceşte să se culce, se culcă cu o viteză uimitoare. Dacă i se porunceşte să strige, strigă din toate puterile. Dacă i se cere să pună mâna pe ciomag şi să lovească în camaradul de alături, o face automat. Ca un robot. Victima – respectiv „reeducatul” – privind la propia lui mână se miră cum funcţionează. Are impresia că nu-i a lui.

” A FOST VIDAT”. Aşa a fost denumită această stare de către deţinuţii care au suportat fenomenul.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, nu toate victimele ajung la identitate de situaţii. Fiecare victimă are specificul ei. Raţiunea, afectul şi voinţa cedează în funcţie de individ în mod gradual.

Victimele erau în perioada vârstei tinere. Instinctul de conservare a speciei răbufnea prin toţi porii şi trăgea după el toate instinctele primare.

Logica ateist-comunistă prindea rădăcini. Ea se impunea nu numai ca o modalitate de a scăpa de tortură ci ca o convingere intimă. Deveneai exact pe dos decât ceea ce ai fost. Cu toate acestea, noua postură era ca şi un „plasture”.

Victimele erau îngrozite de teama de a nu greşi descântecul şi repetau noua lecţie la nesfârşit.

Tinerii – lipsiţi de conştiinţa acumulată într-o viaţă – „descopereau” universul materialist în care lozinca cea mai obsesivă era ca toată lumea, pământul întreg să fie reeducat. Cu cât reeducarea întregii lumi se va face mai repede cu atât va fi mai bine.

Aceasta a fost motivaţia grabei unor victime de a-şi tortura camarazii neluminaţi… Pentru a-i face şi pe aceştia să ajungă cât mai iute la concluziile la care au ajuns ei.

Se dezvolta egoismul în individ încât nu mai suporta să rămână un fost camarad de al său pe vreo treaptă a virtuţii.

Faptele celor care au căzut atât de jos erau făcute din toată convingerea. S-a ajuns pană acolo încât să mulţumească lui Ţurcanu şi regimului comunist că i-au adus in starea de revelaţie a adevărului materialist.

Şi acest lucru este de necrezut !

La unele victime, noile principii comuniste au prins asemenea rădăcini încât considerau reeducarea ca ultimul şi cel mai înalt scop pe care îl pot avea în viaţă.

S-a creat senzaţia falsă că, ieşind de sub pat, universul este atât de vast ca arunci când scrutezi depărtările dintr-un vârf de munte. Libertatea de a te plimba prin cameră de la un capăt la celălalt părea o călătorie cosmică.

Pierderea credinţei în Dumnezeu era ultima fază a reeducării.

Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta a fost insuficientă. După ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat.

– Ce, Dumnezeu ?! Uite că totul este materie ! Groaznică a mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo-iegionară ! Oare, cum de m-am putut înşela chiar atât de amarnic ?

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet – pe domnu Ţurcanu – ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu m-arfi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric.

Victima – cu creierul spălat – crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină, în paralel scot capul toate antonimele virtuţilor şi omul ajunge să fie exact opusul a ceea ce a fost. Această dresură se imprimaşi sistemelor voliţionale, afective, concepţiilor.

Tânărul satanizat devine o maşină ca un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-ai pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni.

Vârsta. Tineretul nu s-a lăsat doborât cu uşurinţă, cu toate metodele drăceşti care i s-au aplicat. Aşa se explică numărul mare al morţilor (prin tortură), sinuciderile, mutilările fizice, dar mai ales cele psihice.

La o presiune mult mai redusă au fost supuşi mai târziu bătrânii din închisoarea Aiud.

S-a dovedit că pe măsura înaintării în etate, virtuţile devin invers proporţionale cu vârsta. Bineînţeles că va trebui să excludem excepţiile.

Omul în etate mai cedează din intransigenţă, preferând compromisul, că-i mai pe măsura puterilor lui. Există o laşitate a vârstei pe care mulţi au botezat-o impropiu înţelepciune sau prudenţă.

Graficul rezistenţei umane. Trupul este primul care cedează. Nu mai poate să suporte tortura, pe când spiritul încă mai rezistă. Rezistă pe ruinele trupului până când se prăbuşeşte dintr-odată. Aşa se explică trecerea dintr-o extremă în alta.

Vechile structuri psihice se menţin, dar cu un conţinut mişelesc.

Cinstea şi punctualitatea. Exemplu: înainte de spălarea creierului un tânăr promite că la ora 12 fix va fi în cutare loc şi va avea asupra lui obiectul promis la locul dinainte convenit,

După spălarea creierului. Exemplu: Reeducatul promite că la ora 12 fix îţi va trage o bătaie soră cu moartea. Exact la ora 12 iţi aplică bătaia promisa, fiind cinstit şi punctual.

În acest sens practica comunistă are vechime… Aşa au procedat cu vechile instituţii democratice: Şcoala, Justiţia, Poliţia, Armata, ba chiar şi Biserica. Nu le-au desfiinţat, ci le-au satanizat.

(Octavian Voinea – Masacrarea studentimii romane)