Teodor M. Popescu – Marele sacerdot nehirotonit al Bisericii mărturisitoare

„Marele sacerdot nehirotonit.” Acesta este apelativul pe care i l-a adresat patriarhul Teoctist cunoscutului Teodor M. Popescu, unul dintre cei mai mari profesori de istorie bisericească pe care teologia română i-a avut de-a lungul timpului. Viaţa şi opera sa sunt rodul preoţiei universale pe care fiecare creştin o posedă în virtutea harului căpătat la Botez şi pus în practică prin lucrarea virtuţilor. Faptele istorice şi scrierile rămase ne descoperă un om care a transformat slujirea sa teologică într-una virtual sacramentală; o teologie a cuvântului bine cântărit şi a vieţii închinate creşterii duhovniceşti.

Mulţi dintre intelectualii români şi în special profesorii de teologie au avut de suferit în urma instaurării regimului comunist. Este suficient să amintim de cazurile lui Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Teodor M. Popescu avea 66 de ani atunci când a fost condamnat de un tribunal comunist. A trebuit să petreacă cinci ani în teribilele temniţe de exterminare. Cel mai lung timp l-a petrecut la Aiud. A fost eliberat la vârsta de 71 de ani, slăbit şi îmbolnăvit de condiţiile inumane în care fusese silit să trăiască. Profesorul Popescu nu putea fi învinuit de nimic important la vremea respectivă. Născut în comuna Boteni pe data de 1 iunie 1893, îşi întrerupse studiile de teologie la Universitatea din Bucureşti pentru a putea lupta în Primul Război Mondial, primind astfel gradul de sublocotenent. După încheierea războiului, efectuase studii de specialitate la universităţile din Atena, Leipzig şi Paris.

Timp de peste 30 de ani a servit ca profesor de istorie bisericească şi patrologie, mai întâi la Universitatea din Chişinău, iar apoi la cea din Bucureşti. Cariera sa ireproşabilă şi dragostea de patrie nu au avut nici o influenţă asupra autorităţilor comuniste, care au continuat să îl şicaneze, inclusiv după ce a fost eliberat din închisoare. O bătaie cruntă, primită cu două luni înainte de trecerea la cele veşnice, i-a agravat starea de sănătate. A trecut la cele veşnice pe data de 4 aprilie 1973.

Opera ştiinţifică a profesorului Teodor M. Popescu a beneficiat de mai multă atenţie în ultimii ani, fiind editate în acest sens câteva volume, dintre care amintim:Biserica şi cultura, Biserica mărturisitoare, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile, precum şi un volum de Meditaţii teologice. În Dicţionarul Teologilor Români, unde sunt specificate şi principalele sale studii, sunt precizate următoarele cu privire la opera sa teologică: „Teolog de mare erudiţie, a desfăşurat o strălucită activitate la catedră, precum şi o bogată activitate ştiinţifică, publicând numeroase studii, articole, recenzii, cronici, note, predici, care se caracterizează prin erudiţie şi acribie ştiinţifică, cercetare critică a izvoarelor, obiectivitate şi claritate. Se remarcă studiile despre istoria creştinismului primar, sinoadele ecumenice, schisma din 1054, încercările de unire, metodologia studiilor istorice”. Ca profesor, Teodor M. Popescu era considerat drept unul dintre cei mai severi. Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania mărturisea în această privinţă că primirea notei 8 era un adevărat „triumf”. Cu toate acestea, era foarte respectat de studenţi, care îl admirau pentru stilul său sobru şi puterea enormă de lucru.

Valoarea virtuţilor

Teodor M. Popescu a rămas în conştiinţa istoriei teologiei române drept un profesor exemplar, cu o conduită ştiinţifică ireproşabilă. Însă ultimele două decenii au descoperit şi valoarea operei sale omiletice. Publicarea volumului de Meditaţii teologice a prilejuit observarea unor cuvântări de înaltă ţinută morală ale îndrăgitului profesor. Adresate în special studenţilor teologi, aceste meditaţii au fost susţinute într-un stil simplu, direct, care le face accesibile oricărui creştin dreptcredincios. Spre exemplu, Teodor M. Popescu evidenţiază într-una din cuvântările sale necesitatea obţinerii virtuţilor de fiecare creştin în parte. „Virtuţile evanghelice trebuie să fie nelipsite din gândul, din viaţa, din faptele noastre de creştini. Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine. Din ea izvorăsc şi împreună cu ea rodesc toate celelalte virtuţi, trebuitoare şi necesare sufletului şi vieţii noastre omeneşti şi creştine.”

Importanţa preoţiei

Deşi nu a fost hirotonit, Teodor M. Popescu a înţeles foarte bine importanţa slujirii preoţeşti şi dificultăţile cu care sunt confruntaţi teologii proaspăt hirotoniţi. Însă el a evitat să pună accent pe eşecurile şi căderile inerente prilejuite de slăbiciune umană. Cu toate acestea, a simţit nevoia să critice tendinţa anumitor tineri de a considera viitoarea hirotonie ca o simplă carieră care trebuie îndeplinită într-un mod nedemn de valoarea ei spirituală.

„Preoţia nu este o slujire omenească, nu este o funcţiune, nu este o profesiune, nu este în primul rând o carieră înţeleasă ca mijloc de trai, ci este o misiune mare şi sfântă. Ea nu este numai o slujire adusă de Dumnezeu oamenilor, printr-un om. În chip de om ne-a slujit spre mântuire Iisus Hristos, în chip de om al preotului ne slujeşte El şi astăzi şi pentru a înţelege, sluji, iubi şi cinsti preoţia gândiţi nu la om şi după om, ci la Marele Preot şi după gândul Marelui Preot care este Iisus Hristos, Mântuitorul. Preoţia nu este slujirea noastră, ci este slujire a Lui. De aceea, preoţia preţuieşte nu cât omul care o săvârşeşte, cu sau fără vrednicie, ci cât slujirea pe care o cere şi o merită din partea preotului lucrarea lui Hristos.”

Preotul nu slujeşte doar oamenilor, ci în primul rând lui Hristos. Propria viaţă spirituală trebuie să rămână la un nivel adecvat care să îi permită îndrumarea pastorală a credincioşilor pe drumul strâmt al mântuirii. Realismul profesorului Teodor M. Popescu se evidenţiază cu atât mai mult atunci când le cere tinerilor teologi să fie conştienţi că valoarea preoţiei nu poate fi pusă în balanţă cu dificultăţile slujirii. Preoţia este o culme peste care nici un necaz nu poate fi stăpân. Încheiem cu un citat sugestiv în această privinţă şi recomandăm călduros tuturor persoanelor interesate de cuvinte duhovniceşti volumul de Meditaţii teologice, o dovadă în plus a calităţii sacerdotale a teologului Teodor M. Popescu. Un adevărat sacerdot care nu a fost hirotonit.

„Când gândiţi la greutăţile şi răspunderile slujirii preoţeşti, când vedeţi piedici, spini sau buruieni pe ogorul cel tare al preoţiei, potrivnici, lipsuri, necazuri, deziluzii, suferinţe materiale şi morale în calea preotului, când simţiţi cumva indiferenţă, dispreţ, ironie sau batjocură din partea oamenilor neştiutori ai maiestăţii preoţiei, când vă faceţi grijă pentru viaţa şi pentru izbânda preotului în lume şi pentru trebuinţele lui omeneşti, când slăbiciunea omenească vă ispiteşte să credeţi fie că, depăşindu-vă ca oameni, slujirea preoţească nu este pentru puterile dumneavoastră, fie că, dimpotrivă, socotindu-vă prea distinşi, slujirea preoţească este umilă şi neînsemnată pentru valoarea şi aspiraţiile dumneavoastră omeneşti, gândiţi-vă că preoţia şi preotul preţuiesc mai mult decât toate slujirile şi onorurile, mai mult decât toate darurile, puterile şi privilegiile omeneşti, mai mult decât toate demnităţile şi recompensele lumeşti.”

„Virtuţile creştine sunt semnul nostru, semnul sufletesc al creştinismului în lumea aceasta. Prin ele se cunoaşte şi se adevereşte credinţa noastră, care este ea însăşi o virtute, virtute de temelie şi de început a vieţii noastre creştine.”

Teodor M. Popescu, Meditaţii teologice

(Adrian Agachi – Ziarul Lumina)