Teodora Bernea: „Tata era pentru noi un zeu”

Doamna Teodora Bernea este singurul urmaş direct al lui Erenest Bernea care trăieşte în România. Sora sa geamănă, Ana, a emigrat în SUA, iar Horia Bernea, cunoscutul pictor şi ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti, a plecat la cele veşnice în urmă cu cîţiva ani.

De formaţie inginer hidrotehnician, astăzi pensionară, Teodora Bernea locuieşte în cartierul bucureştean Drumul Taberei, chiar în apartamentul care a aparţinut tatălui său.

– Ce amintire pregnantă despre Ernest Bernea vă vine acum în minte?

– Mi-l amintesc privindu-mă calm, parcă dus cu gîndul altundeva. Nu-mi vine în memorie nimic ieşit din comun în legătură cu el, pentru că era constant discret, sobru, delicat. Se cenzura aspru şi era foarte atent să nu greşească faţă de cineva. Nu ridica tonul niciodată. Spre exemplu, eu sînt un om care în toată copilăria sa a primit o singură palmă de la tată. Stăteam la Poiana Mărului, aveam şapte ani şi mi-a zis să nu mă duc la moară, unde vroiam să mă joc. I-am răspuns că nu, dar am plecat spre moară. M-a prins din urmă şi mi-a dat o palmă uşoară, ca să nu-l mai mint. I-a părut rău o săptămînă: îi spunea mamei că e odios să loveşti pe cineva fără apărare. De altfel, am fost singurul copil din familie pedepsit astfel.

– Vă amintiţi cînd l-au arestat ?

– Ultima dată, da, că aveam 11 ani. Ne aflam la Poiana Mărului, era cinci dimineaţa. Horia plecase să se întîlnească cu nişte geologi să caute nu ştiu ce pietre, pentru era pasionat de geologie. Pe drum s-a întîlnit cu un ARO al Securităţii, dar n-a ştiut cine se afla în el. Şoferul l-a întrebat dacă ştie unde locuieşte Ernest Bernea. Fratele meu a zis imediat: „Cum să nu. Vă îndrum eu” şi i-a adus pe securişti acasă. L-au arestat pe tata. Horia era tare supărat şi îi înjura. Avea 13 ani.

– În familie, Ernest Bernea s-a dezis vreodată de orientarea lui politică din tinereţe?

– Nu. Dar ăsta a fost un subiect închis. Nici nu a spus că a făcut bine că a intrat în mişcarea legionară, dar nici nu a regretat.

– După ce s-a eliberat din închisoare, s-a plîns de ceva?

– Nu. Cum n-a vorbit despre mişcarea legionară şi despre ce a făcut în vremea aceea, aşa a tăcut şi cu privire la perioada de puşcărie.

– De ce ?

– Probabil că se temea, fiindcă prigoana a fost îngrozitoare pînă la sfîrşitul regimului comunist. Nu avea voie să spună prin ce trecuse. Apoi, legionarul era văzut ca un monstru în timpul comunismului; ca să ne dumirească ar fi trebuit să ne spună mult prea multe. Eu îl mai întrebam unele lucruri, dar mereu ocolea un răspuns. „N-ai cum să înţelegi” – îmi spunea.

– Ce ştiaţi despre el cînd se afla în temniţă?

– Mama a avut un merit extraordinar, pentru că ni l-a ţinut prezent în cei 11 ani în care a fost închis a doua oară. Deşi o duceam foarte greu, iar mama abia se descurca să ne ţină la şcoală, era necăjită pe ea însăşi că nu se putea abţine să nu-i scrie despre dificultăţile noastre. Considera că el nu merită să fie împovărat şi cu necazurile de acasă. Totuşi, îi scria pentru că el vroia întotdeauna adevărul şi apoi pentru că trebuia şi ea să spună cuiva ce i se întîmplă. Mama nu-şi îngăduia nici măcar un gînd mai puţin bun despre tata, darămite vreo vorbă. L-a zugrăvit astfel în faţa noastră încît, cînd s-a întors din puşcărie, aproape că nu s-a putut ridica la înălţimea imaginii pe care o aveam despre el. Era pînă la urmă un om, dar noi îl vedeam ca pe un zeu.

– Cum adică?

– De pildă, eram studentă şi îmi era ruşine numai la gîndul că tata m-ar putea vedea copiind şi de aceea n-am copiat niciodată; eram invitată la reuniuni studenţeşti şi îmi era jenă să mă duc, pentru că mă gîndeam ce-ar zice tata dacă m-ar vedea la dans. Cînd s-a întors nu-l lăsam să facă nici un efort, ca să-l protejăm. Dacă am fi avut o altfel de mamă, în fond puteam să-l privim ca pe un străin, că a plecat cînd eram mici de cîţiva ani şi a venit cînd eram cu facultăţile terminate şi la serviciu.

– Ce-şi dorea să realizeze cel mai mult după ce a ieşit?

– Să fie publicat. Lucra 8-10 ore pe zi, citea şi scria. Dar editurile nu-l publicau pentru că era pus la index. El ştia şi totuşi încerca mereu să spargă această blocadă.

– Din ce trăia atunci?

– A fost consultant la Institutul de Etnografie şi Folclor pînă cînd a ieşit la pensie. Avea o pensie mizeră, de 1.400 de lei. Cu 700 de lei plătea rata la acest apartament, iar cu restul se întreţinea. Nu accepta să-l ajutăm cu bani. Şi se descurca aşa. Mama murise deja, imediat după ce s-a întors el din închisoare. La 56 de ani s-a prăpădit din cauza unui cancer. A fost o mare lovitură pentru el. O iubea mult.

– Care dintre copii l-a moştenit cel mai mult din punct de vedere spiritual?

– Pe plan moral ne-a marcat pe toţi trei, dar spiritual, ca preocupări şi cele mai multe trăsături de caracter, clar l-a moştenit Horia. De pe cînd avea cinci ani desena tot felul de case, lucruri ţărăneşti şi ţărani ; a căutat mult pe partea asta de etnografie. Aşa că atunci cînd a făcut Muzeul Ţăranului nu s-a mirat nimeni din cei care îl cunoşteau. Aici se aseamănă cel mai mult cu tata, care a contribuit la facerea de către Dimitrie Gusti a Muzeului Satului. Cînd păşea în secţia de patrimoniu a muzeului, colegii săi spuneau că parcă intra în transă.

– La anul se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Ernest Bernea, cum îi este posteritatea: recunoscătoarea sau indiferentă ?

– Am avut discuţii cu conducerea Muzeului Satului, voi cere sprijinul şi altor oameni de cultură pentru a marca acest moment. Din păcate, mijloacele mele sînt foarte reduse şi nu mă voi descurca singură. Ar trebui măcar să tipărim unul, două manuscrise din cele 20 de cărţi ale tatei rămase inedite. Pînă acum i-au fost publicate puţine volume şi din cauza izolării pe care a suferit-o înainte de ’89 nu este prea cunoscut.

(Interviu realizat de Nicolae Tescanu – Revista Rost)