Testamentul unui neînvins: Cicerone Ioniţoiu
Cînd l-am cunoscut prima oară pe domnul Cicerone Ioniţoiu nu mai ştiu. L-am cunoscut parcă dintotdeauna. Aerul său blînd şi paşnic, asezonat veşnic cu un zîmbet, nu se schimba nici în pragul celor mai aprinse dispute. Aş spune acum, cînd încă nu realizez că nu o să îl mai pot vedea, că a avut ceea ce, de multe ori, foştii deţinuţi politici numesc puterea de a ierta şi datoria de a nu uita. La el nu au fost doar simple cuvinte.
Domnul Ioniţoiu a renunţat poate cu greu la dorinţa de a-i vedea pedepsiţi de Justiţie pe aceia care au distrus nu numai tinereţea sa, ci şi destinul unei întregi generaţii şi, în cele din urmă, trecutul şi viitorul unei naţiuni. În 2008, citindu-i în manuscris memoriile, pe care am avut marea onoare de a le prefaţa, mi-am dat seama că istoria nu este doar interpretarea corectă şi onestă a trecutului, ci tocmai puterea de a face un salt – o desprindere de sine. Am intitulat atunci acele rînduri Spovedania unui neînvins, parafrazînd în oglindă cartea lui Panait Istrati. Acum, memoriile sale au de-a dreptul o valoare testamentară.
Ca lider al Tineretului Universitar din Bucureşti, Cicerone Ioniţoiu a fost arestat pentru prima oară în 1945, la zece zile după ce, pe 18 iulie 1945, cum avea să mărturisească, a ascultat un discurs ţinut de Iuliu Maniu în faţa studenţilor, iar cuvintele marelui om al istoriei noastre aveau să-i schimbe viaţa în două feluri. În primul rînd, prin aceea că, socotindu-i pe tineri drept „speranţa de azi şi de mîine a neamului românesc“, s-a simţit printre cei aleşi. În al doilea rînd, prin faptul că, asumîndu-şi astfel un martiriu personal, l-a dus pînă la capăt. Tînărul Cicerone Ioniţoiu a fost eliberat, răpit apoi, anchetat şi torturat, tot în 1945, chiar de către NKVD, poliţia secretă sovietică, atotstăpînitoare în România (ceea ce face ca destinul său să fie cumva similar cu al lui Corneliu Coposu, care a trecut prin acelaşi gen de experienţe). Apoi a luat calea închisorii. La 40 de ani avea şase condamnări din motive politice, însumînd douăzeci şi patru de ani de temniţă, dintre care executase zece – adică un deceniu, un sfert din ceea ce trăise; 3.650 de zile din acei ani, socotiţi îndeobşte drept cei mai frumoşi ani ai vieţii.
I-a fost, fără îndoială – ca să revin la puterea de a ierta şi la datoria de a nu uita –, foarte greu să ierte. În închisoare nu a fost un supus; la eliberare, în caracterizarea de pe biletul de eliberare (a fost printre ultimii „politici“ ieşiţi de la Jilava, abia în 28 iulie 1964), grefa închisorii a trecut aceste cuvinte: „Pe timpul deţinerii a avut o comportare rea“. Această etichetă înseamnă, în universul concentraţionar al României comuniste, tot ceea ce este invers răului omenesc: puterea de a-şi fi păstrat cumpătul şi capul pe umeri la limita unui tratament de înfometare şi umilinţă care tindea, programatic, să-l scoată pe deţinut din rîndul oamenilor, puterea de a îndura fiecare ceas de frig, întuneric şi frică cu speranţă, ca prim pas în păstrarea demnităţii. După ieşirea din închisoare a dus-o, într-un fel, ca în detenţie. Pentru a se întreţine, a lucrat, după eliberare, la diferite exploatări miniere din ţară, vreme de şase ani; un fel de muncă forţată, mult sub nivelul pregătirii sale. Dar este tot ceea ce „clemenţa“ regimului comunist faţă de foştii duşmani ai poporului a vrut să arate. Începuse „reeducarea prin muncă“, iar Cicerone Ioniţoiu deschidea calea acestui pionierat experimentat de regim, după ce o făcuse, alături de mulţi alţii şi printre primii, pe aceea a detenţiei politice. Abia în 1970 i se permite un serviciu în Bucureşti.
După semnarea Acordului de la Helsinki, în 1975, de către Nicolae Ceauşescu, acord prin care România se angaja să respecte, cel puţin minimal, drepturi şi libertăţi ale omului (angajament eludat imediat, prin subterfugii birocratice şi ameninţări ale Miliţiei şi Securităţii împotriva celor ce îşi reclamau drepturile), Cicerone Ioniţoiu a cerut paşaport, pentru a pleca din ţară; se împlineau patruzeci de ani de la prima sa arestare, iar de atunci nu mai simţise libertatea, în afară de aceea, interioară, pe care nu a pierdut-o niciodată. A obţinut paşaport abia în 1979 şi s-a stabilit la Paris. Ca o paranteză, într-una din întîlnirile noastre, mi-a povestit o anecdotă care circula printre „paşaportari“, cei care făceau coadă pe strada Nicolae Iorga pentru a primi dreptul de plecare definitivă din ţară. Un petent, cerînd paşaport, a fost plimbat prin diferite birouri, după multe avize, iar la sfîrşit a fost bătut, dar nu a scos o vorbă. Procedeul a durat luni de zile. În raport cu docilitatea sa, dar şi cu fermitatea deciziei, în cele din urmă, securistul-şef a cedat şi i-a spus: „Uite, am un ochi de sticlă. Dacă spui care este, primeşti paşaport“. „Stîngul“, a răspuns fără ezitare acela. Securistul i-a dat paşaportul şi, la plecare, l-a întrebat cum de a ghicit. „Era singurul care avea un licăr de umanitate“, a răspuns omul, luînd-o la goană pe scări, fără a privi înapoi.
Ei bine, Cicerone Ioniţoiu nu a făcut întocmai. A plecat din ţară cu mintea şi sufletul pline de chipuri care purtau un nume, de voci. De amintiri. Stabilit la Paris, a început întocmirea a peste 150.000 de fişe ale victimelor comunismului. Puterea lui de a ierta a avut un prag; a mărturisit că întocmeşte aceste adevărate liste ale suferinţei şi morţii, care au văzut, din fericire, lumina tiparului, într-o adevărată Carte de aur a victimelor comunismului, din dorinţa „argumentării genocidului la care a fost supus poporul român de regimul comunist“. Toată opera sa este subsumată acestei idei, şi oricine îi consultă prodigioasa bibliografie nu se poate îndoi de asta. Cicerone Ioniţiu este, prin viaţa şi opera sa, primul acuzator public al comunismului, care a adunat sistematic şi a interpretat date cu privire la victime şi la torţionari, în speranţa că va putea ajunge să trăiască nu doar o condamnare simbolică a regimului care a distrus sistematic România vreme de o jumătate de veac, ci şi, mai ales, pedepsirea acelora care au ucis şi au torturat. Nu mă îndoiesc că, dacă preşedintele Băsescu ar fi ascultat de bunul-simţ, şi nu de raţiunea politică, şi ar fi folosit, la celebra sa Comisie, în conducerea ei, acribia domnului Cicerone Ioniţiu şi impetuozitatea domnului Constantin Ticu Dumitrescu, altfel ar fi arătat astăzi lucrurile.
Dar astăzi lucrurile stau cum stau; îmi imaginez însă cum, de acolo, din cer, unde s-au întîlnit cu toţii aceia care au trecut prin suferinţele temniţelor comuniste, pe care abia acum începem să le întrezărim, aceşti doi domni stau la o masă, din cînd în cînd schimbă amintiri şi ne privesc, uneori cu mustrare, alteori cu înţelegere şi niciodată cu ură.
La Fundaţia Academia Civică a apărut, cu cîteva săptămîni în urmă, volumul Figuri de legendă de Cicerone Ioniţoiu. Citez din prezentarea de pe coperta a patra: „Dintre zecile de mii de foşti deţinuţi politici şi de luptători pe care i-a prezentat în cărţile sale de-a lungul unei jumătăţi de secol, Cicerone Ioniţoiu – acest adevărat cronicar al suferinţei şi demnităţii româneşti – alege pe cei mai apropiaţi inimii sale, portretizîndu-i cu o exactitate plină de culoare. Medici sau ţărani, diplomaţi sau funcţionari, ingineri sau studenţi, membri ai diferitelor partide sau apolitici, femei sau bărbaţi, vîrstnici sau tineri – toţi îşi împletesc destinele cu lupta, surdă sau deschisă, pe care o ducea împotriva comunismului, Patria lor înlănţuită. Figuri de legendă este poate cea mai vibrantă dintre zecile de opere (cu excepţia celor autobiografice şi a celor despre Iuliu Maniu) pe care autorul aproape nonagenar ni le dăruieşte“. A fost ultima carte pe care Cicerone Ioniţoiu a publicat-o în timpul vieţii sale.
(Marius Oprea – Observator cultural, nr. 708 din ianuarie 2014)
ianuarie 27, 2015 @ 6:57 pm
Cicerone Ionitoiu – 18.03.2010, 20:44
„Executivul postcomunist, infiltrat de elemente retrograde, vinovate, caută să impiedice înlăturarea valului ce acoperă monstruoasele crime săvârşite de acest sistem barbar, după ce justiţia înfeudata practicilor totalitarismului a refuzat deschiderea procesului comunismului, a revenit rolul generaţiei tinere, ieşite din acest cataclism social, să ceară curăţirea vieţii publice de acei răufăcători ce înveninează societatea românească.
De aceia, răscolind amintirile, am plâns şi am scris, am scris şi am plâns. Este durerea mea şi a unei generaţii care s-a sacrificat pentru libertate şi dreptate.
Este durerea unui neam care de milenii luptă pentru libertate, a unui neam ce a fost ospitalier chiar cu duşmanii, hrănindu-i şi îndestulându-i din ţarina bogat îngrăşată de trupurile bunilor şi străbunilor lui. A unui neam care a fost mereu sacrificat pentru interesele meschine ale marilor puteri.” „Noi, generaţia lui „Deşteaptă-te române !”, trecem făclia dreptăţii şi independenţei în mâinile voastre, tineri de nădejde, în speranţa salvării ţării, înscriindu-vă în generaţia lui „Redeşteaptă-te române!”
Aceşti neocomunişti şi odraslale lor nu au făcut nimic în ultimii 20 de ani ca să spele păcatele părinţilor, să restituie averile furate, să repună în drepturi pe cei spoliaţi. Ei continuă cu mijloace abjecte să se împroaşte între ei, vizând numai puterea, pentru parvenire. Românul geme şi e tot sărac şi minţit din zi în noapte.
Am amintit aceste lucruri pentru generaţiile tinere, care nu cunosc lupta dusă şi oprimarea din timpul ocupaţiei ruseşti, suferită din partea comuniştilor, distrugere care continuă astazi prin urmaşii lor, care caută, prin răstălmăcirea tendenţioasă a evenimentelor, să inducă în eroare generaţiile tinere.”