Tortura de noapte
Veni şi masa de seară. Un calvar din cale afară de crunt. Palma îmi era numai băşici de fierbinţeala gamelei pe care trebuia să o primesc în palma dreaptă. Mâna stângă trebuia să fie ridicată în sus, la fel şi piciorul stâng, gamela se primea într-un picior.
După masă, din nou bătaie la tălpi şi iarăşi fugă pe loc pentru refacerea ţesuturilor zdrobite ale tălpilor. După închidere:
-Rodas, treci la program! Întins pe patul fără saltea, doar pe drugii de fier, trebuia – a nu ştiu câta oară- să dorm cu faţa în sus şi cu capul puţin ridicat.
Iarăşi m-am ancorat cu dinţii de reverul hainei, iar pe frunte îmi curgeau sudori reci. Şi-au făcut sudorile loc pe o cută a pielii şi de acolo îmi curgeau direct în ochi.
O usturime nemaipomenită mă apuca şi nu aveam cum să mă frec la ochi. Plantonul îmi urmărea orice mişcare.
În această perioadă grea, am ajuns să nu mă mai pot ţine pe picioare. Pielea mi s-a încreţit, făcând cute care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă. Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame şi de suferinţa neîntreruptă.
Pe picioare îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart, formând o emulsie de puroi şi sânge extrem de cleioasă. Izmenele se lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut la tălpi. Cei care mă ţineau nu se cruţau.
Era o durere dublă. Nu ştiam care e cea mai mare: usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor sau loviturile ce la luam la tălpi în număr nelimitat.
(Mărturia lui Tache Rodaș – Mărturii din iadul temnițelor comuniste)