Torturi în închisoarea Aiud
.JPG)
În spatele bucătariei de la închisoarea Aiud era obaie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia.
Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixau opereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau.
Am fost dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Cu picioarele stăteam pe patul de şipci înpoziţie verticală.
Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură a fost o femeie. Era bine legată la trup, înaltă şi îmbrăcată sport. Avea părul scurt tăiat breton. Avea aceasta o biciuşcă specială din oţel. Semăna cu antenele de radio de pe limuzine. Această biciuşcă era lucrată frumos. Artistic. Lângă mâner, oţelul era nichelat şi strălucitor, era ceva mai gros şi se subţia spre vârf, având o mare flexibilitate.
Loviturile erau aplicate de sus în jos. Întâi pe faţă, pe gât, pe umeri, pe mâinile secătuite de carne, pe piept pe spate şi tot mai în jos, cu o plăcere crescândă.
Culmea satisfacţiei o avea această viperă când ajungea în dreptul penisului. Acolo lovea cu o mare precizie cu vârful subţire al oţelului până ce acesta se umfla. Atunci bestia râdea, hlizându-se, şi striga cu bucurie nestăpânită:
-„Uite, se scoală! Se scoală!”
Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinta înainte de a se termina întreg tipicul torturii.
Un alt monstru cu chip de om şi cu o constituţie fizică excelentă te lua de un picior şi te târa alături sub duş, unde erai trezit din leşin cu un duş de apă rece.
De regulă aceşti monstri erau ţigani unguri recrutaţi de prin împrejurimi şi îmbrăcaţi în haine de gardieni.
Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite sau chiar din aceeaşi cameră. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază ca să le vină rândul.
Torturile se repetau -fără motivaţie- după patru-cinci zile într-un serial destul de lung şi cu metode diferite.
După o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusă în faţa locţiitorului politic, care în mod stereotip punea aceeaşi întrebare:
-„Ce, mă, încă nu te-ai cuminţit? Tot de prostii te ţii? Mă, eu te omor în bătaie. Te agăţi de Garda de Fier?! Ce mai ai în gură? Să-mi spui imediat pe toţi colegii de bacalaureat!!
În aceeaşi serie cu mine a fost torturat şi Alexandru Constant -comandant legionar- . Acest bărbat avea un fizic robust, dar în urma regimului de exterminare a ajuns o epavă care abia se ţinea pe picioare.
Un alt torturat amarnic a fost Constantin Gane, autorul cărţii „Trecute vieţi de doamne şi domniţe” , fiul lui Nicolae Gane.
Când îl scotea pe Constantin Gane din secţia I-a spre a fi dus în camera de tortură, acesta se opunea din toate puterile, strigând, căci ştia unde este dus.
Din camera de tortură era adus pe sus şi-l auzeam mugind ca un taur rănit de moarte.
(Mărturia lui Nicolae Cracea – Mărturii din iadul temnițelor comuniste)
aprilie 12, 2015 @ 1:23 pm
Buna ziua ,Christos a inviat ,doamne dumnezeule ma ingrozeste ce vad pe internet si ce citesc despre torturariile din inchisoriile di toata lumea inclusiv din Romania .
De ce nu ia Guvernul Roman masuri din punct de vedere sa nu mai fie detinuti din inchisori asa de rou torturati si pedepsti cu moartea .
Dumnezeu a creat lumea si lumea ,nu cei care lucreaza la inchisoare si tortureaza lumea si fac legiile si tortureaza detinutii in ultimul hal si ii omoara cu bataia pana
ei decedeaza sau pana ei se imbolnavesc si mor .
Eu nu spun ca detinutii nu sant de vina si ca nu au facut greseli ,dar doamne iartama ,chiar in halul asta sa ii torturezi pana ei moare si pana ei decid sa-si puna capul zilelor si sa se bata intre ei .
aprilie 14, 2015 @ 7:08 am
Adevărat a înviat, Christina!
În cazul de față este vorba despre torturarea deținuților politici din timpul dictaturii comuniste.
Deci nu numai că au fost chinuiți în felul acela barbar dar nu au avut nicio vină pentru că au intrat în pușcărie, din contră, li s-a făcut o nedreptate strigătoare la cer.
De asemenea tratamente inumane aveau parte doar deținuții politici, nu și cei de drept comun! Doar prin excepție deținuții de drept comun au fost maltratați dar în niciun caz înfometați sistematic, rupți de familie cu totul și chinuiți până la agonie.
E drept totuși că în închisorile de astăzi deținuții de drept comun, cel puțin la Jilava, au condiții grele de detenție, cu spațiu insuficient de locuit (supra-aglomerare), cu dotări precare, dar aceasta este altă discuție.
Rolul Guvernului României a fost și este de a pune în practică decomunizarea României, adică îndepărtarea foștilor corifei ai comunismului din funcțiile de conducere ale țării/partidelor, precum și eliminarea din spațiul public a mentalităților totalitare, în special de sorginte comunistă, dar nu numai.
octombrie 12, 2017 @ 10:12 am
Cati dintre acesti mostri au raspuns pentru ororile comise dupa 89?
octombrie 16, 2017 @ 9:36 am
Nesemnificativ de puțini.
De aceea a statornicit Dumnezeu și o judecată particulară a fiecărui suflet, dar și una Universală, mai apoi: ca să nu rămână binele și răul nerăsplătit până la capăt.
Însă nu nepedepsirea criminalilor din tipul regimului comunist este cea mai mare problemă a României de astăzi… ci mentalitatea comunistă de care încă nu ne-am vindecat: ateism, minciună, delațiune, prostie pe post de șefie și hoție cu acoperire prin nepotism. Însă de departe, cea mai nocivă moștenire a a comunismului este AVORTUL, atât ca legislație cât mai ales ca mentalitate.
februarie 11, 2023 @ 9:15 pm
Noi românii, avem o moștenire de jertfă de durere, pe care ar trebui să o prețuim mai ceva ca pe lucrurile de valoare (pe care le considerăm noi de valoare) și să căutăm mai mult spre a ne întoarce către noi înșine și a ne afla adevărata identitate și istorie și, nicio clipă să nu ne lăsăm întunecați de voințe străine care vor să ne fure adevărul de sub nas.
Deși recunosc logica divină în evenimentele acestea pline de chin și simt blândețea și reținerea smerită a celui care a trăit să ne povestească, recunosc că citind, am trecut de la plâns și tremur cumplit la un râs nedorit. Iertată-mi fie slăbiciunea minții mele de a nu suporta nici să-și imagineze că s-ar pune în locul unui astfel de sfânt, pentru ca, pentru câteva clipe să-i simtă chinul și supliciul și pentru cutezanța de a îndrăzni ca vreodată să cred că am suferit în această viață. Căci ce au trăit acești sfinți, depășește imaginabilul într-un mod atât de pervertit încât să smintească un om numai auzind acestea.