vezi galerie foto (11 foto)
Traian Dorz
"Toate condiţiile grele şi dureroase prin care a trebuit să trec pentru Domnul şi pentru Numele Său, n-aș fi fost în stare să le îndur cum le-am îndurat dacă Domnul nu m-ar fi trecut din copilărie prin toate acestea."
  • 25 Decembrie 1914
  • Mizieș, Bihor
  • contabil
  • 16 ani
  • Oradea, Gherla, Periprava
  • 20 Iunie 1989
  • Mizieș, Bihor
    • Cântarea biruinţei
    • Cântarea veşniciei
    • Cântări de sus
    • Cireşul înflorit şi alte povestiri religioase
    • Minune şi taină
    • Pe genunchii lui Iisus
    • Hristos, mărturia mea. Scurta și sfânta povestire a vieții mele sau istoria unor cântări nemuritoare

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Nimic nu este atât de strălucit ca Pavel legat pentru Hristos, ca acele lanţuri ce înfaşurau acele mâini fericite. A fi legat pentru Hristos e cu mult mai strălucit decât a fi apostol sau dascăl sau evanghelist. Unul ca acesta ar prefera mai curând să fie legal pentru Hristos, decât să locuiască în Ceruri. Sf. loan Gură de Aur spune „o lanţuri fericite, o mâini fericite pe care acele lanţuri le-au împodobit”.

Cu mult respect şi duioşie aştern aceste rânduri. Sunt nevrednică să scriu eu despre acest mare om al lui Dumnezeu şi al zilelor noastre, dar eu mulţumesc Domnului că am avut parte de a-l cunoaşte încă din tinereţe, de la numai 18 ani. L-am cunoscut pe fr. Traian Dorz în anul 1956 la adunarea mare de la mân. Gai, Arad. Precizez că fr. Traian era atunci recent eliberat din închisoare, după perioada 1952-1956. Era venit după domiciliul forţat din Bărăgan. Atunci am aflat că a lucrat acolo cu familii de deportaţi din comuna mea, Foieni.

Tineri din satul meu care au fost împreună cu fr. Traian vorbesc cu mult respect despre el, precizând că a fost un om deosebit, cu frică de Dumnezeu, impunând o conduită deosebită şi purtare de om sfânt. Le era ruşine numai când îl vedeau trecând pe lângă ei.

Am avut părtăşii cu fr. Traian, în casă la fr. Moise Velescu din Arad. După eliberarea fraţilor din închisoare, în 1968 fr. Traian a venit la măn. Timişeni, unde stareţ era părintele Gherasim, care făcuse şi el închisoare şi-l cunoştea bine pe fr. Traian Dorz. La această adunare din curtea mănăstirii au făcut legământ în Oaste circa 116 persoane din Timişoara şi împrejurimi între care şi soţul meu care a rămas adânc impresionat de simplitatea şi smerenia fratelui Traian şi de căldura sufletească arătată, căci l-a schimbat şi marcat pe moment din simpatizant în ostaş al Domnului prin legământ şi aşa a rămas până în prezent.

Fr. Traian când era cazul, pentru el sau pentru alţi fraţi, îmi trimitea scrisori sau chiar pe unii fraţi personal pentru a procura medicamentele pe care le solicita. Eu am căutat de fiecare dată să-i împlinesc dorinţele.

După ce au început tipărirea cărţilor în Occident, eu am primit Cântările Nemuritoare de la fraţii din Iugoslavia. Colegele mele de la farmacie, care aveau soţi securişti s-au sesizat şi am fost chemată la cadre şi chiar mutată de la farmacia 10, la Pădurea Verde, pentru că nu am recunoscut învinuirea, căci eu aveam neamuri apropiate în Iugoslavia din partea mamei mele. Mi-au spus atunci că am dosar la ei. Pe soţul meu l-au chemat si i-au pus în vedere să-i anunţe când vine, la Timişoara, Dorz Traian. Astfel că eu mă întâlneam cu fr. Traian, iar pe soţul îl lăsam acasă. Nu pot uita dragostea şi răbdarea fratelui Traian, cum ne asculta pe toţi, cu toate necazurile şi bucuriile noastre.

Îmi amintesc că m-am dus odată, fiind tare necăjită cu fata, care nu a intrat la Liceul Sanitar, unde voiam. Dar fr. Traian, cu multă înţelepciune, mi-a spus atunci că eu nu ştiu azi pentru ce a fost aşa şi cine ştie ce păcate ar fi putut să fie săvârşite iar Domnul, prin nereuşita ei, le-a evitat. S-a rugat cu noi cu multă dragoste şi credinţă şi a doua zi s-a făcut o secţie la un alt liceu cu alt profil şi a intrat acolo.

Îmi aduc aminte cum am ajuns cu fr. Moise şi sora Eliţa acasă la fr. Traian, ce bucurie a fost atunci pe toată casa lor. Cu mult drag ne-a servit chiar fr. Traian. Am avut multe bucurii cu fr. Traian, dar am avut parte şi de ultimele zile înainte de plecarea sa în veşnicie. Eu am lucrat la farmacia spitalului, unde a fost adus fr. Traian Dorz. Fr. Moise m-a anunţat că o mare durere avem, căci fr. Traian este grav bolnav. Am luat legătura apoi cu fiica fr. Traian, Nina, şi am ajutat-o până la capăt, adică până la externarea din spital. În această perioadă fr. Traian mi-a spus imediat să înţelegem că nu mai are rost să rămână la Timişoara, motivând: „bunicul meu a murit şi a spus numărul de ani, tata a murit şi acum e rândul meu, înţelegeţi şi eu trebuie să plec.” Dar eu nu am putut să fac nimic. Alţii au fost cei care au decis atât internarea cât şi externarea.

Precizez că Domnul a avut grijă, căci domnul doctor Negruţiu, la care a fost adus fr. Traian, a plecat din spital, refuzând ajutorul promis. Iar doctorul de atunci de gardă l-a internat la reanimare. Deşi era medicul informator al spitalului, a avut o comportare deosebită faţă de fr. Traian, respectându-l ca pe un părinte.

Dragii mei multă durere a fost în acele zile, toţi din spital se mirau oare cine este acest om înconjurat cu atâta dragoste de tineri. M-am bucurat de Nina, de dragostea şi curajul ei pe care l-a avut, atunci când a dat cărţile fratelui Traian medicilor şi cu multe lacrimi le-a spus ca tatăl ei le-a lăsat cea mai scumpă comoară, pentru care a murit şi s-a jertfit întreaga lui viaţă.

Din zi în zi fr. Traian era tot mai rău, dar nimeni nu voia să înţeleagă. Dorea cu orice preţ să ajungă acasă, la Livada. În ultima zi de spital eram lângă el şi nu mai suporta perfuziile, nu mai aveam nici calciu, am adus de altundeva din oraş şi nu pot uita ultimele cuvinte pe care mi le-a spus fr. Traian în după amiaza acelei zile: „Soră Mărioara, nici tu nu înţelegi că eu trebuie să plec acasă? Spune-le să pregătească maşina fratelui Ureche din Timişoara. Eu îţi dau acest număr de telefon al băiatul meu Viorel din Cluj şi spune-i să plece în noaptea aceasta, să fie aici dimineaţă, ca să plecăm acasă.” Eu i-am împlinit această dorinţă şi a plecat a două zi la Beiuş.

După plecarea fr. Traian din spitalul nostru de contagioşi (în rezerva căruia a fost internat) au venit la directorul spitalului doi securişti civili, care l-au mustrat de ce a primit în spital pe acest om, Traian Dorz, un puşcăriaş, om periculos, căruia ei îi doreau moartea. Dar directorul le-a spus că el este medic şi a depus un jurământ şi oricine vine bolnav trebuie tratat.

Prin viaţa şi învăţăturile sale fr. Traian Dorz ne-a dat şi lăsat un mesaj hristic cu putere multă, şi anume: „că trăirea în Hristos e singura soluţie spirituală pentru vremurile noastre”. El ne-a demostrat prin jertfa şi suferinţa proprie că dacă rămânem neclintiţi în credinţa bună şi străbună nici o formă de dictatură sau orice opresiune, nici un stat, nici Securitate, poliţie politică, nici boală, nici închisoare, temniţă sau altceva de felul acesta nu ne poate clinti sau schimba, dacă suntem ancoraţi de stânca vieţii noatre care este Domnul nostru Îisus Hristos. Şi acum închei cu cuvintele Sfinţilor Apostoli şi părintelui Iosif: Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la Oaste. Hristos în noi, nădejdea slavei. 

(Mărturia Mărioarei Muraru - In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ediție îngrijită de Corneliu Clop, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 224-226)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii