Din acest lot de 14-16 victime câți eram în camera morții1, parcă fiecare se încăpățânase să nu cedeze. Țurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în fața noastră și ne întreba: ”Care v-ați hotărât să vă faceți demascarea, bandiților?” Și când vedea că nu i se răspunde îl apuca furia și nebunia și începea de la un capăt să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca și nimerea…
Ne cunoscusem de multă vreme, dar ne-am înfrăţit sufleteşte în celula de la etajul 3, din Aiud, unde am stat împreună luni de zile şi ne-am dat seama că suntem din aceeaşi plămadă sufletească şi intelectuală. Traian s-a născut în Bucureşti şi era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au şi un băiat.
Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.
În 1997 l-am cunoscut când a venit la Casa Radio ca să aranjeze cântarea compoziţiei sale: „Cantatele”. Eram împreună cu un coleg de emisiune, Dan Manolache şi cu D-na Ana Maria Sireteanu, director al Canalului Cultural. Ne-a lăsat, prin modestia sa, o impresie de neuitat, iar scurtul dialog mi s-a întipărit pentru totdeauna în memorie: – Sunteţi compozitor? a fost întrebat.
