Traian Trifan, exemplu de ”avă” și de erou
În perioada coloniei de muncă de la Galda, prin anii 1946-1948, când ieșeam de la lucru din vie, îl vedeam pe d-nul Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă.
Cred că dl. Trifan practica rugăciunea inimii. Nu de puține ori l-am văzut chiar plângând. Avea și acest dar, al lacrimilor. Erau lacrimile credinței și nu cele ale slăbiciunii omenești, căci altmiteri era un om dârz și chiar lua atitudine cu îndrăzneala mărturisitorului ca în cazul reabilitării, bunăoară, când dânsul a spus clar și răspicat că nu are ce reabilita, fiindcă tot ce a făcut a fost legal.
Fusese prefect de Brașov în 1940 și era condamnat de Antonescu tocmai pentru acest lucru, în mod abuziv.
Fusese trimis disciplinar la închisoarea Suceava de către directorul închisorii de atunci de la Aiud, pentru că îl încurca pe acesta în toate planurile lui diabolice, cu autoritatea sa morală. D-l Trifan era un exemplu de conduită în acest sens. Când la Suceava se apropia frontul, respectiv se apropiau rușii, li s-au deschis porțile închisorii de către administrație, cerându-li-se să se prezinte singuri la alte închisori din țară. D-nul Trifan și d-nul Marian s-au prezentat singuri la Aiud. Și-au mai făcut de-atunci ani grei de închisoare, încă vreo 20.
Și-au respectat cuvântul dat, cu riscul necazurilor mari ce aveau să urmeze și erau conștienți de lucrul acesta, dar au dovedit că principiile creștine pentru ei nu sunt vorbe goale.
Odată, venind vorba de minunile pe care le făcea Iisus, l-am auzit tâlcuind un pasaj din Biblie: ”în acele pridvoare (ale lacului Vitezda) zăceau mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați” (Ioan, 5,2-3). Orbi erau la rațiune pentru că nu-și trudeau mintea să afle Adevărul, șchiopi erau în sentiment pentru că nu erau în stare să iubească curat, aveau amestecarea rea cu iubirea trupească și uscați ca voință pentru că voința este așa de slabă ca și inexistentă.
D-nul Trifan se preocupa mult de simboluri care spun mai mult decât cuvintele.
S-au lucrat pe atunci la Aiud niște candele din lemn de nuc, la inițiativa actualului părinte Arsenie Papacioc. La simbolistica exprimată pe aceste candele, a contribuit și d-nul Trifan cu sugestii: crucea frântă însemnând credința pusă la încercare; lupul dacic arată încleștarea în luptă a celor ce-i moștenesc pe Dacii nemuritori, românii.
Pe când venea într-o zi de la biserică în colonie, la o poartă de gospodar din sat, am fost opriți și invitați să cinstim un păhăruț cu gazda, cu care ocazia l-am auzit pe d-l Trifan exclamând: ”creștinul pretutindeni are frați”. Omul acela care ne servea era și el creștin, spunea și el ”Tată nostru”, noi deci eram fii ai aceluiași Tată, eram frați.
A izbucnit și un incendiu în comună, a ars o moară. Dumnealui era prezent la stingerea incendiului, nu putea sta de-o parte când lumea se frământa, voia să dea un ajutor cât de mic, dintr-un simț de solidaritate umană, măcar că era mai bătrân între noi, având aproape 50 de ani.
Altă dată, în timpul detenției, fusese provocat la o întrecere în muncă și dânsul a refuzat întrecerea, declarând că el e rob, iar robul nu are voință proprie. Se urmărea exploatarea oamenilor din închisoare prin munci exterminante. Era un om echilibrat, impunea prin răbdare și înțelepciune. Gândea profund.
Cu toată vârsta sa mai înaintată, a rezistat tuturor loviturilor sorții, prin credința tare în Dumnezeu. A avut și o ținută demnă pe tot parcursul detenției. Rămâne în memoria noastră exemplu de ”avă” și de erou.
(Mărturia lui Marin Naidim – Mărturisesc… Robul 1036, Ediție îngrijită de Virgil Maxim, Ed. Scara, 1998, pp. 87-88)