Trezirea din leșinul primului supliciu – Pitești, anul 1949
Un monstru îmi urca greoi din piept spre gât. Mă sufoca într-un huruit îngrozitor cu urlete, cu gemete. Nu înţelegeam ce se întâmplă, unde sunt? Simt o mână pe frunte şi aud un glas stins:
-Aurel, mai trăieşti ?
Am recunoscut cu greu vocea lui Silviu Murgu şi iar n-am mai simţit nimic.
Cu un efort de negrăit încerc să-mi deschid ochii. În semi-întunericul de sub prici am realizat unde sunt…Numai gemete şi sânge.
Îmi străfulgera un gând: E ziua de Crăciun. Oare s-a prăvălit Cerul peste noi ?…
-Nu mişcaţi, bandiţilor ! Gura ! Aici e mormântul vostru! Vocea asta am mai auzit-o cu câteva momente mai înainte. Era vocea lui Ţurcanu. Dar ce se întâmplase ?… Şi de ce? Încet, printre gâfâiturile monstrului ce-mi apăsa pieptul, cu senzaţia că dintr-un moment într-altul cad într-o prăpastie, mi se leagă gândurile:Sunt în camera 4 Spital de la închisoarea Piteşti. E ziua de Crăciun. Am simţit o lovitură în cap şi alta peste ochi şi am fost doborât împreună cu alţii. Mâna lui Silviu Murgu stăruia pe faţa mea. I-am auzit glasul stins de tot:
-M-am speriat că te-au omorât…
-Gura, bandiţilor! Aici e mormântul vostru!
E ziua de Crăciun 1949. În imensa cameră 4 Spital din închisoarea Piteşti depănam amintiri de Crăciun împreună cu câţiva camarazi, cu gândul la cei de acasă în a căror închipuire eram prezenţi. Când la un semnal tună vocea lui Ţurcanu:
– La treabă, mă !… Un zgomot infernal… Şi parcă s-a prăvălit închisoarea pe noi. Am căzut şi nu mai ştiu nimic.
(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)