Țurcanu – Expresia feței lui te băga în mormânt
…Cum mergeam spre cameră, deodată, ca un trăznet, simt o mână ca de Goliat care-mi însfacă gâtul, pe la ceafă. Mi s-a oprit respiratia de spaimă. Simtind apoi slăbirea strânsorii m-am întors si…ce-mi văd ochii! O namilă de om, îmbrăcat într-un cojoc de santinelă până la pământ, având un smoc de chei în mâna dreaptă.
Era Ţurcanu în persoană! Astfel îmbrăcat, arăta si mai voinic. Parcă era Mihai Viteazul, dar nu cu barda în mână, ci cu un smoc de chei, cu care deschidea la propriu si la figurat usile, memoria si constiintele noastre.
Cu o voce de tunet îmi zice:
„Vino încoace, banditule, că te omor!”.
Avea o expresie a fetei pe care nu i-o mai văzusem niciodată, a unui diavol care te înspăimânta, te băga în mormânt. Mi-am revenit totusi în fire si l-am privit drept în ochi.
El nu stia ce stiam eu si constiinta acestui fapt mi-a dezlegat gura si mi-a dezghetat inima. „De ce vrei să mă omori, domnule?” i-am răspuns eu, hotărât. S-a repezit din nou la mine si strângându-mă de gât mi-a zis:
„Ce ai spus la anchetă, banditule?”
Am încercat să-i iau mâna de pe gât ca să pot vorbi, dar si-a retras-o singur. „Hai să mergem la anchetator, să vezi ce i-am spus”, i-am replicat eu.
„Nu! Banditule, spune că te omor, spune tu ce ai spus”.
Am prins curaj si l-am întrebat cu îndrăzneală:
„Ce să spun? Ce am declarat la anchetă?”
„Nu banditule, nu ce ai declarat, ci ce ai spus că se petrece în închisoarea asta”.
În momentul acela m-am simtit stăpân pe mine si, cu o falsă degajare, m-am uitat în ochii lui, spunându-i că, după cum el însusi îmi recomandase, dacă nici pământul nu trebuia să stie pe unde am fost si ce am văzut, altuia străin cum era să-i spun?
S-a repezit din nou la mine si mi-a zis: „Mă! Asa ai spus, că te omor?!”
M-a ridicat apoi de haină în sus. I-am replicat deschis:
„Dacă nu mă crezi, hai să mergem la anchetator”.
Eram sigur că nu o va face. Ar fi fost prea mult, ca un detinut să ceară socoteală unui anchetator. Văzând fermitatea si curajul cu care l-am înfruntat, din monstru ce era, si-a revenit, satisfăcut că nu spusesem nimic. M-a măsurat apoi de sus până jos, m-am uitat si eu la el si ochii nostri sau întâlnit o clipă. Şi atunci, cu toată demonia lui, i-am zărit în coltul gurii si în ochi un crâmpei de omenie. Doamne, cât de contradictoriu e omul! Ce schimbătoare si greu de cunoscut este fiinta umană!
M-a prins de ceafă, dar nu m-a mai strâns si mi-a făcut vânt în cameră, înjurându-mă trivial.
În urma celor petrecute între mine si Ţurcanu, mărturisesc sincer că nu mă mai temeam de el. Era pentru a doua oară că-l înfruntam, si aparentul meu curaj i-a lăsat convingerea că nu voi spune nimănui nimic despre demascări. Şi nu s-a înselat, până la Pastele din 1954.
Când am intrat în cameră si am văzut fetele celor de pe priciuri, care semănau cu fata mea din oglindă, tot curajul pe care-l avusesem în altercatia cu Ţurcanu dispăru.
Deznădejdea îmi cuprinsese din nou fiinta. Dacă n-as fi fost la acea anchetă si nu s-ar fi întâmplat cazul cu anchetatorul si cu Ţurcanu, poate că niciodată n-as fi observat aceste fete de tineri pe care îsi puseseră amprenta duhurile rele ce stăpâneau închisoarea, fetele unor oameni ajunsi la limita disperării, de unde începe apoi nebunia.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)