Țurcanu torturează cu propria mână
A adus pe un tânăr student la teologie ca să-l tortureze în faţa tuturor.
L-a trântit la pământ răstignit cu faţa în sus. I-a întins mai întâi o mână pe a cărei palmă s-a urcat cu bocancii unul din ajutoarele lui Țurcanu. Apoi i-a întins-o şi pe cealaltă. La fel au făcut şi cu picioarele.
Apoi Țurcanu a sărit cu bocancii pe el. Cu unul pe burta lui şi cu unul pe gât. A început să se lase alternativ cu greutatea corpului său când pe burtă, când pe gât.
Doamne, ce mai horcăia atunci când îl apăsa cu piciorul pe gât, întrerupându-i respiraţia.
Ochii în cap erau bulbucaţi şi i se învineţea toată faţa, încercând să respire. Țurcanu ridica piciorul numai atunci când vedea că moare.
Această scenă înspăimântătoare m-a durut mai mult decât toate torturile la care am fost supus eu însumi până atunci.
Simt şi acum şi mă cutremur doar la aducerea aminte.
Parcă se învârte casa cu mine. Un fior îmi trece prin întreg trupul şi sufletul. Corpul întreg îl simt în flăcări până în ultima celulă.
Când l-a lăsat din tortură părea un om mort. Zadarnic l-au lovit cu bâtele ajutoarele lui Țurcanu şi însuşi Țurcanu, omul abia că s-a putut mişca puţin. N-a fost capabil să se scoale în picioare.
Cu toată urgia ce s-a abătut asupra noastră şi lipsa oricărei sperante de scăpare – nu mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu şi încrederea în camarazii mei cei buni.
(Mărturia lui Aurel Obreja – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, pag. 148-149)