„Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă”
La Zarcă erau încarceraţi într-o izolare diabolică conducătorii legionari: profesorul Nicolae Pătraşcu, Alex. Ghica, avocaţii Radu Mironovici şi Nistor Chioreanu, Alexandru Constant, Radu Gyr, Victor Biriş, Radu Budişteanu, Petrică Ţocu, Eugen Teodorescu, Filon Lauric ş.a. În atelierele penitenciarului nu mai lucrau deţiniţi politici, ci numai dreptul comun, iar secţiile erau arhipline de altfel ca şi “camerele nebunilor” din Secţia I şi “Secţia celulelor de pedeapsă” (o secţie înfiinţată după 1954).
De asemeni voi afla că la parter exact sub celula noastră se găseşte V. Voiculescu (poetul), arestat şi condamnat la ani grei de temniţă în procesul intelectualilor din organizaţia “Rugul Aprins” a lui Sandu Tudor. Poetul Sandu Tudor (mai apoi părintele Daniel, stareţul schitului Rarău) era mort de mult; în celular murise şi dr. N. Roşu, Mircea Vulcănescu şi alţi nefericiţi naufragiaţi în oceanele “umanismului socialist”.
Cu poetul Vasile Voiculescu am lucrat, cu mulţi ani în urmă, la Radiodifuziunea Română. Majoritatea lucrurilor bune (dacă au fost bune), pe care le-am făcut acolo în 1940, s-au datorat sfaturilor înţelepte ale acestui om excepţional. N-a fost legionar, activitatea lui în timpul guvernării legionare s-a desfăşurat numai pe tărâm umanitar; deloc politic. Tuturor legionarilor de la Radio le-a fost un bun exemplu de onestitate şi modestie, de cuminţenie şi toleranţă. În timpul “dictaturii călăului” Antonescu nimeni, niciunul dintre comisarii regali – anchetatori nu i-au găsit vreo vină. Comuniştii l-au găsit “simpatizant – legionar” şi aşteptând prima ocazie să-l bage în başcă, s-a ivit “Rugul aprins”. Nu l-au iertat. […]
Pe doctorul V. Voiculescu l-au urmărit un timp prin fereastră în ţarcul plimbărilor. Era ca o umbră. Nu mai purta barba care îl făcea măreţ de interesant, abia îşi târa picioarele, atât de distrofic ajunsese. De la o vreme n-a mai apărut (cu mâinile la spate şi cu privirile în pământ, păşind cu teama vieţuitoarelor prin ţarcuri), nu l-am mai văzut. S-a numărat şi el printre cei care, neputincioşi fiind, nu aveau tăria celor câteva sute de paşi făcuţi la plimbarea de 10-15 minute la 2-3 zile. Căzuse la pat, s-a repetat povestea preotului Florea Mureşanu: după o mulţime de “intervenţii” zgomotoase, unele soldate cu izolarea la nebuni sau la carceră, a bătătorilor în uşă, doctorul a ajuns la infirmeria penitenciarului apoi a venit slobodna şi nu prea multă vreme după aceea veni săvârşirea […] “marelui poet al spiritului”. La moarte, greutatea fizică în kilograme, a bunului doctor Vasile Voiculescu n-a fost mai mare ca a nefericitului critic literar Dinu Pilat, în comparaţie.
(Vasile Blănaru Flamură – Mercenarii infernului. Blestemul dosarelor. Incredibile întâmplări din Gulagurile românești, Editura Elisavaros, 1999, pp. 262-264)