Ultima dorință a părintelui Ilarion Argatu. Interviu cu preotul Ioan Argatu de la Așezământul românesc din Ierihon-Israel

Soarele arde cu putere, ca mai tot timpul anului. Cerul, de un albastru pătrunzător, este scrutat zadarnic, cu înfrigurare, în căutarea vreunui nor răzleţ, de cei câţiva beduini ce-şi mână caprele şi măgăruşul amărât. Pe-acest pământ sterp, un smârc de iarbă valorează cât o pajişte întreagă…

Drumul prin Puştiul Iudeii duce spre Ierihon, locul în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce a primit botezul de la Ioan, a postit 40 de zile, s-a rugat şi a fost ispitit de diavol.

Ierihonul este cea mai mare oază din lume. Văzut de departe, dintre nesfârşite dealuri cenuşii (în piatra cărora se zăresc, din loc în loc, adâncituri numite laure, unde meditează, neştiuţi de lume, călugări), el pare o explozie de miresme şi de culori: unduiri de un verde-crud de iarbă, arbuşti multicolori şi flori roşii de bugunvilia. Poate nu întâmplător, Ierihonul este aşezat la cel mai coborât nivel de pe glob (400 m sub nivelul mării), iar arheologii spun că zona ar fi fost locuită încă de acum 10.000 de ani. În apropiere, Muntele Ispitelor, al Postului sau Carantania străjuieşte şi astăzi împrejurimile ca un Apostol mut, uitat de mult în ascultare… Şi chiar în aceste locuri sfinte, în prezent, se desăvârşeşte ultima dorinţă a marelui preot, clarvăzător şi exorcist român, părintele Ilarion Argatu – de a se construi o mănăstire ortodoxă, unde să se adune toate maicile românce din Israel. Se spune că, încă din tinereţe, părintele Argatu a visat-o pe Fecioara Maria, care i-a dat porunca să ridice biserica pe-aceste locuri. Părintele, devenit în scurtă vreme cunoscut pentru harul deosebit cu care-l înzestrase Dumnezeu, acela de a-i ajuta pe oamenii care alergau din toate colţurile ţării, căutându-şi la el vindecarea sufletească şi trupească, n-a uitat nici o clipă visul de odinioară. Aşa se face că, spre apusul vieţii, părintele Ilarion află de existenţa în Israel a unui român bătrân, moşu Dumitru, originar de prin părţile Brăilei, stabilit în Țara Sfântă încă din copilărie. Părinţii lui cumpăraseră o bucată de pământ în Ierihon şi construiseră o căsuţă, pe care Dumitru, ajuns la bătrâneţe, nu o mai putea ţine din pricina taxelor mari. Părintele Argatu înţelege imediat că acela era locul pentru biserica din vis… Plăteşte taxele către statul Israel şi cumpără de la moşu Dumitru terenul. Cum legea nu-i permitea ca persoană fizică să construiască o biserică, el donează terenul Patriarhiei Române, care mai cumpără 900 m, astfel încât construcţia poate începe.

Ca-n orice lucrare, şi de astă dată au fost încercări de a-l împiedica pe părintele Argatu să-şi ducă la bun sfârşit visul. Nu puţini erau aceia care îl duşmăneau şi se îndoiau de el. Nici palestinienii, nici evreii nu vedeau cu ochi buni construirea unei biserici ortodoxe în acele locuri. Ce să caute picior de creştin acolo? Părintele a fost ameninţat că, de va ajunge în Ierihon, n-o să scape cu viaţă. Şi, se pare, că-n maşina cu care se îndrepta spre locul ales chiar a existat o bombă. Însă nu a explodat… Lucrarea Maicii Domnului trebuia dusă la bun sfârşit.

În ultima parte a vieţii, toate călătoriile sale au avut ca scop strângerea de fonduri pentru Ierihon. Întreaga lui agoniseală era trimisă bisericii. În 1999, părintele Argatu se îmbolnăveşte şi, în spital fiind, află că în sfârşit începe construcţia mănăstirii. Atunci îi mărturiseşte fiului său mai mic, părintele Ioan Argatu, ultima dorinţă: „Eu nu mai pot merge acolo, în Israel, acum am alt drum de făcut; să mergeţi voi şi să terminaţi ceea ce am vrut să termin eu…”.

Pe fiul părintelui Argatu, Ioan, l-am întâlnit în Bucureşti, între două drumuri, cu puţin înainte de-a pleca spre Ierihon, unde stă mai tot timpul anului. Este un bărbat falnic, a cărui privire dârză aminteşte imediat de uitătura pătrunzătoare a vrednicului său părinte. Alături de ceilalţi fraţi – şi ei preoţi (Alexandru şi Ştefan) – şi cu cele două surori, soţii de preoţi, el duce mai departe mesajul părintelui Ilarion: de a-l sluji nemărginit pe Dumnezeu. Însă doar lui Ioan i-a revenit şi cea mai generoasă parte a misiunii: de a supraveghea construcţia de la Ierihon, spre lauda Maicii Domnului…

– Părinte Ioan Argatu, ultima dorinţă a tatălui dvs. a fost că, în locul unde Iisus Şi-a petrecut o perioadă foarte importantă a vieţii Sale, să se înalțe o biserică românească. În ce constă acest proiect?

– Eu cred că în lume nimic nu este întâmplător. Văd chiar o legătură între acest loc deosebit, Ierihon – unde Mântuitorul a postit şi a fost aprig încercat de diavol – şi însuşi părintele Ilarion, cu postul său, cu ispitele şi cu toate câte le-a avut… Zicem că, atât cât a trăit pe pământ, a pătimit foarte mult şi poate că bunul Dumnezeu a vrut ca aceasta construcţie să-i fie mulţumire sufletească. Părintele Ilarion şi-a dorit ridicarea în Ierihon a unei mănăstiri, în care să fie adunate toate măicuţele românce – cred că sunt cam 70 – câte trăiesc în Israel. Proiectul, generos, a fost bine gândit de d-l Sorin Vasilescu, decanul Institutului de Arhitectură din Bucureşti, şi de d-l arhitect Horia Gavriş. El cuprinde clădirea stăreţiei cu paraclisul, clopotniţa şi biblioteca, un minispital, un cabinet stomatologic, sala de mese şi o construcţie cu trei etaje, în care, în camere cu tot confortul necesar, vor putea fi adăpostiţi aproape 70 de pelerini. Aşezământul monahal românesc are două hramuri: biserica are hramul Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, iar paraclisul – pe al Sfântului Ioan Hozevitul – Românul și al tuturor sfinţilor români, morţi în Palestina. În prezent, lucrările sunt destul de înaintate: biserica mare este ridicată şi s-a trecut acum la turnul din mijloc. Tot ansamblul va fi din fier-beton şi ciment, placat mai apoi cu piatră albă, specifică Israelului. Va fi o biserică în care se va simţi puternic spiritul românesc.

– Aţi întâmpinat, probabil, şi o serie de greutăţi în ridicarea acestei construcţii…

– Sigur că am întâmpinat, ca-n orice lucrare dată de la Dumnezeu. Dar, înainte de greutăţi, vreau să pomenesc de echipa de muncitori români, toţi foarte harnici şi credincioşi, conduşi de un inginer de excepţie – d-l Constantin Teodorescu, care cred că a fost alesul lui Dumnezeu pentru acest proiect. Toată munca depusă de dânsul a fost fără bani, ci doar cu mare credinţă. Am mai fost ajutaţi, tot benevol, şi de mulţi alţi muncitori români, răspândiţi prin Israel, care veneau sâmbetele şi duminicile. Dar, de când cu conflictele dintre arabi şi israelieni, drumurile sunt blocate, iar muncitorii nu mai ajung la noi… Greutatea adevărată însă o constituie strângerea de fonduri pentru terminarea construcţiei. Până acum, am strâns bani prin donaţiile venite din ţară, de la muncitorii români din Israel şi de la pelerinii aduşi de agenţiile de turism.[…]

Dumnezeu să ne ajute!

(Interiu realizat de Ruxandra Constantinescu – Revista Formula AS, anul 2001, nr. 464)