Ultima întâlnire cu Gioga Parizianu
Într-o vară mi-am scurtat șederea la mare1 și, cu banii pe care îi mai aveam, mi-am luat un ”bilet-circuit”, valabil pe calea ferată și autobuzele RATA, cu care am circulat timp de zece zile prin țară. Doream de mult să-mi revăd niște prieteni răspândiți prin diferite localități.
Primul popas l-am făcut la Moinești, la Gioga Parizianu, care își găsise acolo un loc de muncă la dispensarul local. În așteptarea și speranța că își va putea continua studiile de medicină începute înainte de arestare, ocupase un post de infirmier sau ”asistent medical”. Spunea despre sine în glumă că era ”soră” la spital.
Nu apucasem să-mi anunț vizita. Surpriza și bucuria revederii a fost atât de mare, când, întorcându-se de la slujbă, m-a găsit așteptându-l în casa familiei la care îmi dăduse adresa. (…)
Casa în care m-am întâlnit cu Gioga era locuită de o familie de macedoneni, dacă nu mă înșel refugiată din Dobrogea, la cedarea Cadrilaterului. (..)
Am rămas două zile la Moinești, petrecându-mi timpul, fie în mijlocul familiei de macedoneni, fie numai cu Gioga, care se învoise de la serviciu, ca să putem sta mai mult împreună. Amândoi am trecut din nou în revistă vechiul nostru plan de fugă prin Bulgaria. Atât din motive personale, cât și ale situației generale, am considerat că, deocamdată, nu era momentul oportun să ne asumăm riscurile unei treceri clandestine a frontierei. (…)
Cele două seri petrecute cu Gioga se prelungeau până târziu în noapte. Ne-am povestit unul altuia impresiile culese în viața de toate zilele, de după eliberarea din închisoare. Am vorbit despre greutățile materiale cu care am fost confruntați și ne-am mărturisit fiecare dezamăgirile suferite la reluarea contactului cu lumea de afară și chiar cu prietenii pe care îi simțeam înstrăinați. Ne-am împărtășit părerile despre situația politică, încercând să ne justificăm incurabilul nostru optimism, amăgindu-ne cu argumente care să ne îndreptățească speranțele într-un viitor așa cum ni-l doream. Sfârșeam însă mereu prin a ne reaminti de închisoare și a evoca numele acelor oameni cu care conviețuisem în detenție și datorită cărora trăisem momente de satisfacție de neuitat. Amândoi le duceam dorul, după eliberare nici unul din noi negăsind prin lumea de afară decât rareori pe cineva care să le compenseze lipsa.
Târziu, când ne prididea somnul, ne despărțeam făcând câte o glumă amară pe seama unei libertăți2, carea avea darul să ne trezească dorul de pușcărie. Gioga pleca să doarmă la familia de macedoneni, cedându-mi mie peste noapte camera ce îi fusese repartizată de autoritățile locale. Se afla într-o clădire mizerabilă, cu locuințe pentru salariați. (…)
Camera lui Gioga, sărăcăcioasă ca o chilie, avea drept mobilier numai un pat și un scaun. Pe jos, într-un colț, o valiză ținea loc de dulap. În lipsa lui Gioga, doar cerga macedoneană colorată, care acoperea patul, mai îmblânzea austeritatea încăperii.
Două zile mai târziu, am părăsit Moineștiul. Gioga m-a condus până la stația de autobuz. De pe scara mașinii, înainte de a mă pierde în valul călătorilor care aglomerau intrarea în autobuz, i-am mai făcut cu mâna un semn de rămas bun.
Nu bănuiam atunci că ne întâlnisem pentru ultima oară.3
(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele, Editura Albatros, 1996, Vol. V, pag. 211-212, 214-215)
1. Acțiunea se petrece după eliberarea din închisoare.
2. Defapt era vorba despre o pseudo-libertate, România fiind la vremea aceea ”temnița cea mare” a comunismului.
3. Aceastea sunt ultimele informații pe care le avem disponibile, până în momentul de față, despre cursul vieții lui Gioga Parizianu.