Ultima întâlnire cu părintele Dimitrie Bejan

Irina, frumoasa mea de doar doi ani din Bărăgan şi fina părintelui Dumitru Bejan, mi-a comunicat că părintele ar vrea să ne mai vedem o dată înainte de marea despărţire. Aşa se face că, în vara anului 1994, venind pentru scurt timp în România, m-am hotărât să ajung şi la Hârlău, acolo unde părintele Bejan a locuit în ultima parte a vieţii.

Împreună cu Ciprian, aflat la volanul maşinii, am trecut prin Codrii Paşcanilor, localitate intrată în istorie în urma bătăliilor dintre români şi ruşii cotropitori în timpul celui de al doilea război mondial. Ionel ne-a arătat printre altele satul unde s-a născut – Stroieşti – în apropierea Cotnariului.

Ajunşi la Hârlău, întâlnirea cu părintele Mitiţă, cum îi spuneau prietenii, a fost impresionantă.

– Bine-ai venit, americanule!

Lacrimile lui s-au întâlnit cu ale mele şi vorbele ne erau înnecate de dorul atâtor ani cât nu ne văzusem…

Chiar dacă timpul îl mai împovărase, părintele era aşa cum îl ştiam, poate puţin mai încărunţit, poate şi mai multă blândeţe, dar cu aceeaşi aură de sfânt a cărei strălucire nu a pălit nici în temniţele pe unde trecuse şi nici în libertatea pe care abia dacă a putut să o ghicească…

După discuţii îndelungi, parfumate cu Grasă de Cotnari, când prietenii mei au ieşit afară pentru o ţigară, părintele, prinzându-mă de mâini mi-a zis:

– Iartă-mă Grigore! Eu mai am puţin şi voi merge dincolo.

– Iartă-mă şi pe mine părinte, am şoptit, şi ceva trist mi s-a cuibărit în suflet, bănuind că este ultima dată când ne vedem…

La plecare, părintele, micuţ de statură, s-a urcat cu ultimele puteri pe leaţul de jos care susţinea scândurile gardului şi mi-a zis:

– Grigore, am să plec înaintea ta, dar acolo, în faţa porţii Sfântului Petru, n-am să intru până ce nu vei veni şi tu… Auzi, Grigore? Acolo, în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

Şi cu faţa îndreptată înspre azur, părintele parcă ar fi vrut să imprime pe firmamentul ceresc cele spuse de dânsul. Era cu ochii în lacrimi şi, cum privea cerul, l-am zărit pentru câteva clipe odihnindu-se într-un loc plin de verdeaţă, cu adevărat paradisiac, în aşteptarea cuiva, atât de  drag lui…

Strângeam subsioară ultima amintire de la părintele, o carte pe care mi-a scris cu sufletul şi cu durerea atâtor amintiri care ne-au unit odinioară pentru totdeauna:

„Lui Grigore Caraza – bun şi încercat prieten, acum american, mai înainte am fost împreună la Zarca etc, bun luptător pentru românime – căruia îi port mare respect pentru suferinţă.

Curat a intrat în puşcărie – luminat a ieşit afară – apoi dus a fost în USA să fie fericit. Şi a trăit viaţă fericită aici, în ţinutul nostru.

Cu cele mai bune gânduri,

D. Bejan preot; 10 septembrie 1994; Hârlău”.

M-am îndepărtat de casa părintelui şi vocea lui blândă şi caldă încă îmi mângâia urechile cu şoapte de chemare şi de juruinţă:

– Auzi, Grigore? Acolo în faţa porţii, te aştept şi nu intru fără tine!

***

Timp de un an, cât a mai trăit părintele Bejan, am corespondat cu dânsul şi îmi amintesc de ultima mea scrisoare:

Părinte Mitiţă

E toamnă în New York. Ridic o frunză de pe trotuar, dintr-un parc, şi-n ea văd toamna satului meu, a plaiurilor nemţene, văd toamna patriei mele, văd toamna din „Pădurea Spânzuraţilor” a lui Rebreanu; îl văd pe Svoboda, pe Klapka, pe Apostol Bologa…

E toamnă tristă pe continentul nord-american…”

***

În momentul când a primit-o şi i-a fost citită de Cornelia, nepoata lui, părintele a plâns cu amar mult timp, apoi s-a întors cu faţa către perete…

Doar câteva zile mai târziu, părintele îşi lua rămas bun de la această lume, păşind pe celălalt tărâm…

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 276-278)