Ultimele zile de agonie ale studentului mucenic Paul Limberea

La câteva zile după vizita lui Nicolski, am fost luat împreună cu Mărculescu şi dus în camera mare a infirmeriei; în locul nostru au fost aduşi alţi bolnavi. În această cameră erau şase paturi, iar din cei găsiţi acolo nu cunoşteam pe nimeni. Se vedea că erau aduşi din camere în care se făcuse reeducarea: toţi erau speriaţi şi se suspectau unul pe altul. De altfel, eram şi eu la fel ca ei, dar fiind mai bolnav, puteam să ascund mai uşor această stare. (…)

După câteva zile, este adus în cameră al şaptelea bolnav. Fiind numai şase paturi în cameră, noul venit trebuia să stea cu altcineva. Întrucât eu rămâneam foarte puţin timp întins în pat, l-am luat cu mine. Am aflat că se numea Paul Limberea şi era chiar din Piteşti. Se plângea că se sufocă.

Făcuse pneumotorax spontan în urma bătăilor şi, din cauza lipsei de aer, gemea toată noaptea. Mă prefăceam că dorm şi-l auzeam pe Nae Clipcea cum îi spunea: „Măi Paulică, nu mai geme atâta, că îl trezeşti pe Popicu, care este tare bolnav”. Simţeam bunătatea din vorbele lui Clipcea, dar şi aprecierile asupra stării sănătăţii mele.

Paul Limberea a intrat, a doua zi de la venirea sa, în comă, iar seara a murit alături de mine. Printre cei aflaţi acolo, îmi amintesc că erau şi medicinişti, care discutau că, dacă s-ar încerca o scoatere treptată a aerului cu seringa, ar fi fost posibilă o salvare. Nu s-a făcut însă nimic pentru salvarea lui Paul Limberea.

(Neculai Popa – Coborârea în Iad. Fenomenul Pitești)