Un apologet incandescent
Dacă îl priveai pe Sandu Ștefănescu când vorbea, spuneai că e o flacără. Această combustie care îi alimenta tonusul său inepuizabil, nu era de natură organică, genetică aș afirma, poate genezică, în accepția Părintelui Arsenie Boca, adică de altă substanță, din alte zone sau tărâmuri, întrucât el nu era un om oarecare, ci o persoană incandescentă, deosebită, ce trăia și se alimenta altfel decât semenii săi.
L-am cunoscut pe Sandu Ștefănescu la Colonia de muncă de la Vereș Mort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul. De altfel, el îmi vindecase cu niște injecții străine un blocaj și niște dureri atroce ale genunchiului drept. Învățase o anumită practică
medicală de la doctorul Uță, închis la Aiud, din 1938, de pe timpul lui Carol al II-lea, cu care Sandu stătuse în celulă mulți ani. Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ștefănescu; el împreună cu dr. Uță, cu Costică Dumitrescu, supranumit și Fachirul, și cu alți câțiva tineri formau un grup de ”mistici” – apostrofa doctorului Victor Biriș pentru cele două grupuri de legionari creștini ortodocși, mai ales că erau și legionari catolici care săriseră peste cal, cu formalismul învățat de la Ignațiu de Loyola.
Dar în afară de grupul de legionari creștini ortodocși (dr. Uță – Constantin Dumitrescu), mai exista și numerosul grup condus de doctorul Traian Trifan, Traian Marian și Anghel Papacioc – viitorul călugăr Arsenie Papacioc – din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Vasile Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulică Bălan, Părintele Serghie, Ioan Ianolide și mulți alții, care realizaseră progrese pe linia trăirii spirituale.
Prin structura sa, Sandu Ștefănescu îmbina trăirea creștină cu practicismul vieții. Potrivit lui Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu ”făcea parte dintr-o mișcare în care problemele mântuirii se împleteau de minune cu gospodărirea țării”, iar Sandu Ștefănescu se plia pe această linie. El nu putea fi în altă parte, ci numai și numai unde a fost. Aici i-a fost locul. El și-a înțeles destinul și s-a încadrat acolo unde și-a simțit chemarea. În altă parte nu s-ar fi simțit bine; nu ar fi fost la locul lui. Nu ar fi corespuns chemării; nu s-ar fi simțit la el acasă. Nu ar fi fost consecvent cu chemarea lui pe care a simțit-o de tânăr, încadrându-se în frontul care lupta pentru adevăr, dreptate și credință. Era un adept al benevolenței, al libertății și al marilor riscuri. Era în epoca marilor căutări, anii 19451946, tocmai când lumea europeană se împărțea în două: una cu Hristos, iar alta cu mamona.
Într-o dimineață de vară, la Colonia de muncă de la Vereș Mort, locuiam în vechiul conac al contelui Bethlen. În curte era o fântână cu lanț și cu ciutură. Ne strânsesem în jurul ei pentru a ne spăla, neexistând spălătorii. La un moment dat sosește din dormitorul lui unul dintre cei doi milițieni care ne păzeau. Dezbracă tunica și o agață în pomul din proximitatea fântânii. Se apropie și el de fântână pentru a se spăla. Sandu Ștefănescu se spăla deja. Era multă lume, înghesuială. Milițianul îl împinge cu cotul pe Sandu pentru a se simți mai bine. Ce-i drept, milițianul era băut, mirosind a alcool. Sandu ripostează. Milițianul îi trage o înjurătură ardelenească. Sandu se preface că nu-l cunoaște. Pleacă amândoi și, urcând treptele scării pentru a intra în clădire, Sandu îl îmbrâncește pe scări. Rumoare, gălăgie. Sosește și celălalt milițian (șeful). Începe ancheta: „De unde să-l cunosc și că face parte din lotul de pază? Era în cămașă, fără caschetă, fără tunică. În plus, era beat și m-a înjurat. Putea să fie un cetățean din comună care nici nu avea voie să vină în mijlocul nostru. Eu n-am făcut altceva decât să mă apăr”.
Prin urmare, Sandu Ștefănescu a reacționat atunci conform structurii sale. În a doua parte a vieții, în calitate de monah, Sandu ar fi răspuns cu duhul iertării, al îngăduinței și al toleranței. În anul 2001, urmează a doua etapă a vieții sale. După moartea soției, Sandu se mută pentru scurtă vreme la Craiova, apoi pleacă la Mânăstirea Petru-Vodă, unde se va călugări, sub numele de monahul Atanasie. Probabil că acolo îi era destinul. Realizează că și la mânăstire poate fi util oamenilor, adevărului, credinței.
Remarcăm faptul că grupul misticilor din care făcea parte Sandu Ștefănescu a subsumat trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul Uță desfășoară în universul concentraționar o activitate semnificativă pe plan medical, salvând
de la moarte multe suflete, printre care și pe a directorului fabricii din Aiud, Mareș, este chemat la numeroase nașteri ale soțiilor comuniștilor din Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doctorul Uță […]; iar Sandu Ștefănescu, fratele lor de suferință și destin, rămâne dedicat monahismului la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre altele, și o laborioasă activitate pe plan cultural, prin editarea unor lucrări importante.
Sandu Ștefănescu și-a împlinit destinul prin vocația monahală, continuând astfel lupta cea bună pentru triumful Adevărului revelat. Programul său spiritual, la care s-a angajat din tinerețe, și-a atins măsura în ipostaza de călugăr, a truditorului pentru credința în Hristos. O pioasă și o eternă amintire îi aduc lui Sandu Ștefănescu camarazii și prietenii din Oltenia sa natală.
(George Popescu Glogoveanu – Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 25-26)