Un geniu al poeziei martirizat în temnițele comuniste
Gheorghe Calciu mi-a povestit că în braţele lui a murit Costache Oprisan, şeful studenţilor legionari fedeciști. Cunoşteam pe Costache Oprișan din 1940 şi mă interesa evoluţia lui.
În 1941 Oprișan a fugit în Germania, fiind absolvent de liceu. Dovedea înclinări deosebite spre filosofie şi literatură. De aceea s-au aplecat asupra lui spre a-l cultiva unele dintre cele mai pregătite figuri în aceste discipline. Până în 1946 el s-a pregătit mereu şi a ajuns la o remarcabilă cunoaştere a filosofiei.
În 1946 Oprișan a venit în România şi a activat puţin pe linie legionară. Apoi s-a întrerupt activitatea lui în urma convenţiei legionarilor cu comuniştii, ca legionarii să nu activeze, iar comuniştii să-i lase în pace. Dar, după ruperea convenţiei de către comunişti, Oprișan a fost arestat şi condamnat. Dus la Piteşti, furia lui Țurcanu s-a îndreptat asupra lui în gradul cel mai înalt. Voinic şi bine făcut, rezistenţa lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi.
Tuberculoza l-a sleit şi l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atenţie a lui Calciu. Fireşte, i s-au refuzat medicamentele.
Oprișan intenţiona să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. În imaginaţia poetului tot planul era conceput. Spiritul apare în lume ca un copilaş nevinovat, senin şi însetat de cunoaştere, dornic de lumină, dar el are nevoie de o călăuză. Și-l ia pe Don Quijote să străbată spațiul şi epocile istoriei în evoluţia spiritului.
Don Quijote reprezintă personajul dezinteresat şi pur,neatras de interese materiale.
Autorul trebuia să înceapă epopeea cu mitul androgin în care omul era bărbat şi femeie deplin realizat, sexele nefiind încă detaşate. Dar asta însemna a intra într-o adâncă antichitate.
Se trecea apoi pe la Democrit, Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel şi marii filosofi antici greci şi romani. Se străbătea pas cu pas toată evoluţia spiritului, în toate epocile istoriei, până acum. Evident intra aici şi spiritualitatea creștină.
Raţionalismul filosofic, rece şi uscat, trebuia să poarte numele: Muntele de piatră.
Marile producţii literare trebuiau să intre în capitolul sau capitolele: Taverna literară.
Spiritul, ajuns matur, trebuia să se despartă de buna sa călăuză ce îl condusese când era minor. De acum trebuia să străbată singur lumea. Totuşi nu l-a lăsat să plece singur fără a-i da nişte talismane pe care să le scoată când va ajunge la mari greutăţi.
Și în viziunea autorului marea greutate s-a ivit într-o zi: spiritul a ajuns la un munte înalt pe care nu-l putea trece. Atunci el a scos cele două talismane: Sfânta Cruce și rugăciunea. S-a aşezat în genunchi, a pus în față Sfânta Cruce şi a început să se roage fierbinte. Lacrimi curgeau din ochii lui, dar nu ale disperării, ci ale speranței şi bucuriei. Un înger s-a coborât din cer, l-a sărutat şi l-a luat pe aripile sale şi a zburat cu el deasupra muntelui.
Autorul făcuse deja din epopee vreo 200 de strofe, ce erau ca nişte jaloane din cele trei cânturi, pe care Calciu le ştia pe dinafară şi mi le-a recitat.
Pentru a se încerca în poezie, Oprișan a încercat vreo 10 poezii pe care le-a dedicat logodnicei sale. Calciu le-a recitat pe toate. Erau foarte frumoase. Unele erau de dragoste.
Am dedus că Oprișan avea mare talent. Era un poet ce şi-a găsit drumul său. Nu era tributar nici lui Eminescu, nici lui Goga, Arghezi, Coşbuc sau altor poeţi. Apărea ca un poet original. Dar numai întruchiparea operei sale integrale ne-ar fi putut arăta măsura valorii operei şi a poetului.
Calciu poate că a păstrat şi a scris cele 200 de strofe ale Epopeii şi cele 10 poezii ale lui Oprișan. În acest caz nu e totul pierdut.1 Eu atât pot spune: Calciu vorbea cu mare admiraţie de Oprișan şi de calităţile lui filosofice şi literare. Nu ştim, dar cu moartea lui Costache Oprișan poate că românii şi lumea au pierdut un geniu care cine ştie când va putea să apară din nou.
Descrierea martirajului lui Costache Oprisan m-a mişcat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranţa unui ajutor şi fără să-l ceară, fiind rău văzut de ”oficiali”, știind că nu-l va primi.2
Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii.
(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)
1. În anul 2009, la editura Christiana a apărut volumul Cărțile spiritului și alte poezii, opera postumă a poetului martir Constantin Oprișan. Domnul Marcel Petrișor, coleg de celulă cu Constantin Oprișan, Gheorghe Calciu și Iosif V. Iosif, explică în prefața cărții că ”ne-am străduit toţi trei să-i memorăm versurile amplului poem „noologic”, precum şi alte piese de mai mică întindere, pe care mai în urmă le-am reconstituit din memorie cu Ghiţă Calciu, atât pe cât am mai fost în stare după atâţia ani. Sunt şi locuri pe care le-am uitat amândoi, dar îmi place să cred că am salvat – cu destulă fidelitate – esenţialul…”
2. Lipsa dorinței de a cere ajutorul autorităților nu a fost motivată de vreun orgoliu sau aversiune a lui Constantin, ci datorită lucidității de a vedea că nu există cale de scăpare și a acceptării cu seninătate a morții, cu toată agonia ei.