Un nedreptăţit al istoriei: Mitropolitul Visarion Puiu

Născut la Paşcani, pe 27 februarie 1879, Visarion Puiu, pe numele de botez Victor, a fost primul din cei trei copii ai lui Ioan şi Elena Puiu.Tatăl său era fiul preotului Ioan Puiu din Girov-Neamţ, iar mama sa era din Roman, fiica negustorului Neculai Miron.Tatăl său era conductor de tren.

Primele trei clase primare le-a făcut la Paşcani (1886-1889) , la şcoala mixtă a căilor ferate. Clasa a IV-a şi Seminarul Teologic inferior, le va urma la Roman unde se mutase cu serviciul tatăl său.

În toamna anului 1891, cu sprijinul arhiereului Ioanichie Flor Băcăuanul se va înscrie în clasa I-a la Seminarul Sf. Gheorghe din Roman. Printre profesori, l-a avut la limba română pe Calistrat Hogaş, despre care mitropolitul îşi va nota în însemnările sale „sever şi exigent dar drept. Lui îi datorez primele compuneri stilistice bunişoare şi primele îndemnări de a citi literatură română şi străină„. După trei ani petrecuţi la Roman, unde a participat şi la înmormântarea episcopului Melchisedec (mai 1892) , se va înscrie la cursul superior al Seminarului Veniamin Costachi din Iaşi, unde îşi va dezvolta gustul pentru literatură luând cărţi cu împrumut de la librarul Şaraga, sau de la anticarul Kupperman. Aici, va colabora la câteva foi locale. Iar cu ajutorul bănesc al unui coleg-ierodiaconul Varlaam Arghirescu de la M-rea Neamţ – „care-şi împărţea agoniseala elevilor sărmani„, participa la concertele şi spectacolele de la Teatrul Naţional din Iaşi.

După absolvirea Seminarului în 1899, se va înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde va întâlni marile personalităţi ale vremii, asistând la conferinţele lui Titu Maiorescu, Rădulescu Motru, Coco Dumitrescu – Iaşi ş.a. Din anul 1902, la propunerea lui Petre Gârboviceanu, directorul Casei Bisericii (fiind pe atunci student în anul II) , va lucra ca funcţionar la această instituţie care se va numi ulterior Ministerul Cultelor.

L-a cunoscut acum pe ministrul instrucţiunilor publice, Spiru Haret, care îşi avea biroul în acelaşi local.

În slujba Bisericii

În anul 1905, va reveni la Roman, unde, pe 22 decembrie, se va călugări. A fost tuns în monahism la Catedrala Episcopală de către episcopul Gherasim Safirin, care peste câteva zile îl va hirotoni diacon pe seama Catedralei. Despre anii petrecuţi aici la Roman, îşi va aminti mai târziu mitropolitul Visarion, „aceştia au fost cei mai frumoşi ani ai călugăriei mele„. În ianuarie 1907, a plecat să-şi desăvârşească studiile teologice la cea mai înaltă şcoală a vremii, Academia duhovnicească de la Kiev, ca bursier. La întoarcerea în ţară, în iulie 1908, a fost trimis la Galaţi. Acolo, după o scurtă perioadă de slujire ca diacon la Catedrala Episcopală a Dunării de Jos, de numai două luni, a fost hirotonit ieromonah, pe la propunerea episcopului Pimen Georgescu. La 6 decembrie 1908, a fost hirotesit protosinghel, iar la 1 ianuarie, anul următor arhimandrit, primind şi responsabilitatea de vicar al acestei Episcopii şi funcţia de director al Seminarului Sf. Andrei din Galaţi (1909-1918).

Părintele Visarion nota în jurnalul său: „În timpul războiului (1916-1918) pe care l-am îndurat sub bombardamente de artilerie vrăjmaşă, am prefăcut şcoala în spital pentru militarii răniţi, în a cărui administrare lucram împreună cu mama„. Experienţa şi realizările obţinute la Seminarul din Galaţi au făcut ca după Unirea Basarabiei cu România, să fie numit director al Seminarului teologic din Chişinău.

După ce a refăcut localul şcolii, afectat de staţionarea trupelor ruseşti, a organizat programa şcolară, fiind numit şi inspector al mănăstirilor din Basarabia. Concomitent a condus Societatea Istorico-Arheologică din Chişinău, precum şi Societatea Culturală a Clerului şi cea de binefacere a oraşului, unde se împărţea hrană zilnic, la patru până la cinci sute de sărmani.

Slujirea arhierească

La 17 martie 1921, Visarion a fost ales episcop al Argeşului, fiind hirotonit arhiereu în ziua de „Buna Vestire”, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

A străbătut timp de doi ani toate parohiile din cele două judeţe ale eparhiei sale (Argeş şi Olt), „cercetând satele cu prea multe biserici sărace şi slab îngrijite, cu zugrăveli cumplite şi preoţi necăjiţi„. Cu mari eforturi, având şi sprilinul lui Nicolae Iorga, Visarion a reuşit să redobândească vechea reşedinţă episcopală, devenită între timp palat regal. În anul 1923, s-au înfiinţat două episcopii noi în Basarabia, a Hotinului şi a Cetăţii Albe, prilej cu care Visarion Puiu va fi transferat episcop la Hotin, având reşedinţa la Bălţi, fiind instalat la 13 mai 1923. Ca şi la Argeş, va lucra la început în condiţii improprii, locuind în gazdă la un evreu, apoi la un neamţ în oraşul Bălţi.

În discursul pe care l-a rostit la instalarea sa aici, Visarion a rostit între altele: „Doamne, fă ca toiagul acesta păstoresc, să nu-mi fie a-l purta cu greutate, iar turma la care sunt trimis, să o pot cu îndestulare hrăni din ogorul Evangheliei Tale, şi mă învredniceşte a spune cândva ca Apostolul «Nu eu ci harul Tău, care a fost în mine a săvârşit aceasta»„.

La Bălţi, episcopul Visarion a avut o fructuoasă şi complexă activitate. A ctitorit catedrala Episcopală „Constantin şi Elena”, a ridicat un măreţ palat episcopal, în preajma căruia a amenajat un parc cu arbori aduşi din întreaga lume, de asemenea a organizat şcoli teologice, tipografii, Casa de Ajutor a clerului, Ateliere bisericeşti pe lângă mănăstiri, a restaurat 397 biserici şi 40 de case parohiale, o fabrică de lumânări, un Sanatoriu şi multe altele.

„Sprijinit de un popor cu drag de biserică oameni buni şi ascultători, cum e ramura românească a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, cei 12 ani de păstorie la Episcopia Hotinului, au trecut producându-mi bucurii sufleteşti pe care numai bunul Dumnezeu mi le-a dat poate ca răsplată a muncii puse în slujba sa …„, îşi va aminti mai apoi Visarion în jurnalul său.Tot la Bălţi, episcopul va publica mai bine de jumătate din cele 40 de lucrări ale sale. Visarion a fost preţuit de regele Carol al II-lea şi de Nicolae Iorga, care în mai multe rânduri au venit să vadă cele realizate de dânsul în Basarabia.

La Bălţi , episcopul s-a implicat şi în acţiuni de ordin obştesc cu scopul îmbunătăţirii vieţii locuitorilor oraşului: alimentarea cu apă şi curent electric, dezvoltarea transportului feroviar, canalizarea, construirea unui aerodrom, un abator, o baie publică, o maternitate, etc.

În anul 1935, Visarion va fi ales Mitropolit al Bucovinei, având reşedinţa la Cernăuţi. A fost instalat pe 10 noiembrie, prilej cu care a rostit un emoţionant discurs, arătându-şi nemulţumirea faţă de răceala şi amorţeala în care se afla Biserica în acele momente grele. Experienţa dobândită la conducerea celorlalte eperhii, la care se adaugă spiritul gospodăresc înnăscut, cultul pentru disciplină şi ordine, au avut efecte pozitive prin prosperitatea acţiunilor întreprinse, dar au stârnit şi reacţii negative din partea acelora care îşi vedeau ameninţate afacerile. Între realizările acestei perioade, amintim construirea a zeci de biserici de zid în locul celor de lemn şi repararea a câtorva sute, construirea la Cernăuţi a aşa zisului „Palat Cultural” – edificiu maiestuos cu multe săli de conferinţă şi bibliotecă – înfiinţarea a şase cantine pentru muncitorii forestieri, refacerea staţiunii Vatra Dornei aflată în proprietatea Mitropoliei (a fost construit Cazinoul, amenajat parcul ş.a.) etc.

La 14 septembrie 1939, mitropolitul Visarion va expedia o scrisoare din Cernauţi, adresată lui Stalin, încercând sa-l determine pe acesta să mediteze asupra faptului că Biserica este o instituţie fără frontiere, iar sentimentul religios nu poate fi distrus de persecuţii, care n-au încetat de-a lungul veacurilor. Această atitudine s-a finalizat din păcate prin înscenarea pensionării mitopolitului şi înlăturarea sa din scaun la 1 iunie 1940.

Nu este exclus, ca un rol important în pensionarea forţată a mitropolitului să-l fi avut şi atitudinea lui tranşantă din septembrie 1939, când a primit şi găzduit cu ospitalitate la Cernăuţi, grupul de refugiaţi polonezi în frunte cu preşedintele Poloniei Ignacy Moscicki.

În aceste împrejurări, mitopolitul se retrage la Mănăstirea Neamţ, unde îşi ridicase în 1937 o casă de odihnă, lângă Schitul Vovidenia. Nu va rămâne prea mult aici, căci la 16 noiembrie 1942, Visarion Puiu va conduce Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria. A fost o perioadă plină de realizări, s-au redeschis locaşuri de cult care vreme de decenii au avut altă destinaţie (grajduri, depozite de cereale, etc) , sprijinirea învăţământului şi a instituţiilor filantropice, presă, publicaţii etc. Pe 14 decembrie 1943 Misiunea i-a sfârşit, iar Visarion va reveni la Mănăstirea Neamţ, iar în 1944 se va muta la Bucureşti. În timpul bombardamentelor a plecat la mănăstirea Cernica, de unde în august 1944 va pleca la Zagreb, în Croaţia, ca delegat al Patriarhiei Române la sfinţirea unui episcop ortodox. Nu se va mai întoarce niciodată în ţara sa, presimţind parcă ce va urma.

Lungul drum al exilului

La Zagreb, pe lângă slujba de sfinţire a avut loc şi o întâlnire cu presa. Mitropolitul Visarion a fost unul din primii ierarhi ortodocşi care au sesizat rolul presei şi a folosit-o ca o tribună. Cu acel prilej el a condamnat ororile războiului, aluziile făcute vizând şi atrocităţile comise împotriva sârbilor. Fiind aproape de Viena, după hirotonia de la Zagreb, Visarion a dorit să meargă la un control medical de specialitate, iar pilotul a acceptat. Pe 23 august 1944 mitropolitul se afla la Viena. Vlădica se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară. La fel va face şi pilotul , punând avionul la dispoziţia autorităţilor austriece. La început a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Istoricul C.N.Tomescu, apropiat al mitropolitului, combate afirmaţiile că Visarion ar fi făcut parte efectiv din Guvernul de la Viena, sau că s-ar fi ataşat legionarilor români fugiţi din ţară, sub conducerea lui Horia Sima.

A rămas în Austria până în toamna anului 1945, după care a plecat în Italia, fiind găzduit de Institutul Don Calabria la Mănăstirea Maguzzano, până-n iunie 1947. A fost ajutat de papa Pius al XII-lea şi de cardinalul Tisserand, pe care i-a vizitat. Din Italia a plecat în Elveţia locuind temporar la Sonvico-Lugano, până în prima parte a anului 1949. De aici este convins de unii reprezentanţi ai comunităţii române din Paris să se mute în Franţa. Ajuns la Paris, mitropolitul va înfiinţa prima Episcopie Ortodoxă Română din Occident, pe care el însuşi o va conduce. Între timp în ţară, noul regim a început cercetările pentru trimiterea în judecată a celor vinovaţi de dezastrul ţării. În luna mai 1945, la aşa zisul Tribunal al Poporului din Bucureşti, se afla un tabel cu 302 persoane cercetate ca fiind „criminali de război”.

La numărul 293 figurează Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei , şef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria.La 20 februarie 1946 a avut loc şedinţa publică de judecată, iar a doua zi s-a pronunţat sentinţa-condamnat la moarte.

Mitropolitul Visarion a făcut recurs, demontând toate capetele de acuzare, dar acesta a fost respins. Mai mult, au fost făcute demersuri pentru extrădare. Partea mult mai regretabilă a constituit-o apoi hotărârea Sfântului Sinod al B.O.R. din 28 februarie 1950 fiind caterisit ca unul ce era considerat trădător al „intereselor poporului”. După 40 de ani, la 25 septembrie 1990, Sinodul B.O.R., acelaşi care odinioară la condamnat, a anulat nedreapta hotărâre din 1950, ridicând pedeapsa caterisirii şi reabilitându-l.

Greutăţile şi suferinţele de tot felul ale vieţii în pribegie au afectat starea de sănătate a mitropolitului Visarion. În 1959, răspunzînd cu umor scrisorii unui prieten din Germania scria-„Dar poate ai vrea să afli care mi-I sănătatea…ca într-o casă veche spre ruinare, geamuri sparte, bucătăria stricată, iar pereţii pe jos plini de igrasie„.Ultimii ani ai vieţii I-a petrecut în nordul Franţei, într-un sat-Viels Maison.

În ziua de 10 august 1964 s-a stins din viaţă, în vârstă de 86 de ani. În odăiţa lui nu s-au găsit nici măcar banii necesari pentru îngropare, dar locuitorii de acolo, vecinii, au acoperit trebuinţele. L-au prohodit doi preoţi ruşi ortodocşi, fiind înmormântat în cimitirul catolic al satului. Ulterior, în 1992, a fost reînhumat în cimitirul Montparnasse din Paris, alături de alţi patru slujitori români. Pe lespedea de marmură, posteritatea a săpat un vers dintr-un psalm „La rîul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns„, arătând parcă neliniştea şi tristeţea lui departe de pământul natal.

Acesta a fost Visarion Puiu, un curajos luptător pe care l-a dat rezistenţa anticomunistă, o personalitate copleşitoare din toate punctele de vedere. De la el putem învăţa că omul, deşi este atât de efemer, totuşi el, se poate înveşnici prin faptele sale…

(Pr. drd. Florin Tușcanu – Revista Rost, numărul 19 din septembrie 2004)