„Un om pe care-l ascultam cu gura căscată”

Într-una din zilele ce despart Crăciunul de anul nou 1950-1951, ușa camerei se deschide și gardianul citi numele meu de pe o hârtie: Îți faci bagajul și pleci! […]

Am fost îmbarcat la gară într-o dubă și astfel plecam într-o destinație necunoscută. Am ajuns în gara Aiud unde au fost îmbarcați o mulțime de deținuți toți cu pedepsele expirate: Vasile Hanu din Alba Iulia, șeful județului Alba Iulia în 1940; Pichi Straja – fost șef al județului Brăila în 1940; […] Mateiaș Virgil – fost șef al județului Făgăraș în aceeași perioadă scurtă de 4 luni cât a durat regimul național-legionar; Tache Funda – fost secretar, inginer de calitate superioară și un ”oarecare necunoscut”, Petre Țuțea. […]

Destinația noastră a fost Ocnele Mari. Eram cu toții cu pedepsele expirate sau pur și simplu necondamnați. […]

Ionel Dumitrescu, unul dintre camarazii cei bravi și-a dat seama din discuții de inteligența lui Petre Țuțea și i-a propus să țină câteva conferințe dându-i și subiectele despre care ar trebui să vorbească.

Unul dintre subiecte a fost eliminarea dușmăniei dintre ungurii și românii din județele Harghita și Covasna.

Pentru Petre Țuțea rezolvarea era simplă: Se înființează o universitate cu cele mai bune cadre la Târgu Mureș și doar în cursul unei singure generații tineretul maghiar va cunoaște cultura română și viceversa… Propaganda iredentistă răspândită de anumite elemente nestăpânite se va eclipsa, iar ungurii vor cunoaște că românii nu sunt țigani, așa cum o propagandă ascunsă o răspândește în rândurile lor. De la distanță ura se propagă cu ușurință, din apropiere lucrurile devin clare strălucind în adevărata lor culoare…

Multe astfel de idei, cu totul noi, țâșneau din inteligența acestui om pe care-l ascultam cu gura căscată parcă sorbind nu numai cuvintele pline de înțelepciune ci și tonul lor, așa cum guști la operă simfonia cântului cu ochii închiși, fără să simți nevoia de a mai vedea actorii jucându-și rolul. […]

A durat acea liniște nu prea mult, vreo două, trei luni, și iată că sosise de la Pitești un lot mic de vreo 6 inși, studenți dezumanizați care trecuseră prin ”reeducarea” de la Pitești unde atâta au fost torturați până ce reflexele câștigate în timpul vieții li s-au schimbat, devenind astfel adevărați monștri. Monstruozitatea nu le-a afectat numai suprafața ci pătrunzând până-n adâncul ființei lor le întunecase și sufletele. […]

În camera 10, fuseseră introduși cei ce urmau la rând spre a fi dezumanizați după ce prima serie a fost distrusă.

Din a doua tranșă făceau parte Petre Țuțea, Viorel Boborodea, Hanu Vasile, Nichi Straja, Negureni și eu: Tudor Câmpeanu.

Simțul auzului se ascuțise într-atât încât sesizam – parcă – și respirația celor apăsați de groaznicele gazne din cea de-a doua cameră.

Un nor apăsător de groază se așternuse peste noi devenit statornic și ne strângea ca într-o menghină… doar rugăciunea cât ne mai putea elibera din acea groaznică strânsoare.

Petre Țuțea se jeluia într-una că dânsul are o structură sufletească astfel făcută încât suferința prin bătaie sau altfel de torturi, în loc să-l întărească îl distrug… Dar, Vasile Hanu – care era greco-catolic îl tot îndemna:

– Măi Petrache, mă, mai roagă-te și tu, nu vezi că moartea-i pe noi!

Petre Țuțea încă nu era pătruns de mistica creștină. Acest lucru se va produce ceva mai târziu… Cu toate acestea se ruga lui Dumnezeu și dânsul așa cum se roagă orice disperat ca să scape de năpastă.

O sută de zile am stat striviți de teroarea așteptării ca să fim torturați și în acel timp mi-am revizuit toate părerile ce mi le făcusem în cei doi ani de închisoare la Târgușorul Nou.

Atunci mi-am dat seama că atât rațiunea cât și rezistența fizică a oamenilor are o limită la capătul căreia se deschide gura prăpastiei în care sunt mistuite resturile umanului. Nu există rezistență la infinit…

La Târgușor îmi imaginam că rezistența noastră nu are limite… greșeală enormă și minte de copil.

(Mărturia lui Tudor Câmpeanu în Mărturii mai vesele și mai triste din întunericul comunist, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Constanța, 2003, pp. 6-11)