Un ţăran imperial

Nu demult, la o emisiune literară a televiziunii, un filosof şi un pictor au discutat – în contradictoriu – despre Petre Ţuţea. Disputa rezulta din împrejurarea că, pentru filosof, Ţuţea apărea ca o mare figură a oralităţii româneşti, cu rezultate neinteresante în planul operei scrise, în vreme ce pentru pictor scrierile lui Ţuţea egalau – chiar dacă în altă tonalitate – înălţimea oralităţii lui. O chestiune de gust – s-ar putea spune la prima vedere. Dar e, niţeluş, şi o chestiune de autoritate: se presupune că un filosof şi un om al scrisului are insrumente mai adecvate decât un pictor pentru a judeca performanţa unui text filosofic.

De altfel, pictorul însuşi a admis, la început că i se pare „ridicol” să contrazică un profesionist. După care l-a contrazis. Mai mult: a calificat părerea preopinentului său drept „vexantă”. Ceva din sminteala României de azi se exprima foarte lămurit în această dispută. (…) Există o tendinţă generalizantă de a transforma oamenii şi ideile în idoli. Dacă ne place Ţuţea, atunci el ne place în chip absolut: marile lui calităţi îi anulează fisurile, verva formulărilor lui ne determină să-i omagiem sforăitul: cum poate un personaj atât de impresionant sa nu fie perfect şi când doarme?

Ca unul care l-am cunoscut şi l-am admirat pe pere Ţuţea simt, de mai multă vreme, nevoia să-l apăr de o posteritate tot mai inadecvată, isterică, grav deformatoare. Petre Ţuţea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confecţionează unii: era un om viu, liber aşadar, de orice schematism militant, era un om dedicat (sub aparenţa unei radicalităţi rurale, era un om plin de umor, atent la nuanţe şi, în adânc, nemulţumit de sine şi de destinul său – histrionismul său era, între altele, nevoie de confirmare publică, de „ecou” justificator. Ştia foarte bine că scrisul nu era vocaţia lui: „Vocaţia mea e de legiuitor”, spunea adesea. „Scriu din cauza comuniştilor, care nu m-au lăsat să-mi împlinesc vocaţia mea reală”. Viaţa, atât de nenorocoasă, a acestui om minunat a culminat cu două ghinioane lamentabile, pline de consecinţe nefaste: i-a fost hărăzit să ajungă un personaj „mediatic” în faza crepusculară a evoluţiei sale, pe un fond de uzură fizică şi psihică greu de compensat fie şi printr-o excepţională înzestrare nativă. Şi, ceea ce e încă mai grav, a fost preluat, monumentalizat şi popularizat de semidocţi, de spirite mediocre şi ancilare, scuzabile, în cel mai bun caz, prin bine intenţionata lor „candoare”. Ţuţea uimea prin „cât de multe” ştia – mai ales pe cei care ştiau foarte puţin. În realitate, nu întinderea informaţiei era partea lui tare, ci asumarea ei, experienţa viguroasă a ideilor bine digerate şi organizate în jurul unei opţiuni. Ca şi Cioran, ca şi Nae Ionescu, Ţuţea trata ideile ca pe nişte vietăţi: le înfrunta curajos sau le invoca tandru, curtenitor, după un protocol care combina ironia cu graţia. Până şi angajarea lui creştină, pe care o trăia în afara oricărei negocieri, evita solemnitatea geometrică, tonul previzibil al predicii. Era limpede că spiritul însemna pentru el mai mult decât spiritualitate: mai exact, îl plictisea convenţia – fără duh – a stilului „duhovnicesc”. „Am un mare păcat! – mi-a spus pe un pat de spital, ultima oară când l-am întâlnit – „îmi place inteligenţa. Când văd un om inteligent, mă simt de parcă aş face o baie…”

Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decât să reduci splendoarea unei asemenea minţi la o frazeologie monotonă, de propagandist. Nimic mai ucigător decât să-i înalţi o statuie înjumătăţită. Să consemnezi declaraţiile lui despre „românul absolut” şi să treci sub tăcere uriaşele lui dezamăgiri: „înseamnă că am stat treisprezece ani în temniţă pentru un popor de cretini” sau „nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nai şi răcoarea câtorva biserici” sau, explicit până la apostazie, „Balcanii sunt curul Europei”. Îl adora pe Eminescu, desigur („sumă lirică de voievozi”), dar există şi o casetă video pe care îl auzim şi îl vedem spunând: „Nu Eminescu a făcut România, ci Brătienii”. Cât despre credinţa lui Ţuţea în Dumnezeu, ea avea măreţia unei lupte de fiecare clipă, înteţită dramatic în preajma morţii. Ar fi multe de spus despte asta, după cum ar fi multe de spus şi despre spectaculoasele enormităţi ale lui Ţuţea: de la bunele cuvinte scrise cândva (dacă nu mă înşală memoria) despre Aurel Baranga, până la elogierea lui Ceauşescu ca „patriot”. Petre Ţuţea avea o personalitate prea puternică pentru a ceda consecvenţelor de duzină: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului) sau, dimpotrivă, neaşteptat de acomodant. Cine îl iubeşte cu adevărat nu are trebuinţă de un chip idealizat, nu-şi explică iubirea printr-un obelisc de superlative. Ca orice om întreg şi exemplar, Petre Ţuţea nu e „cel mai”, e unic. A-l închide într-o ideologie şi a-l îneca într-un cult e a transforma o icoană într-un idol. Pictorul de care vorbeam la început ştia, cândva, să explice cu o miraculoasă subtilitate deosebirea dintre cele două tipuri de imagini. Dar s-a lăsat furat, o clipă, de spiritul timpului, riscând să-i pregătească lui Petre Ţuţea o a doua moarte…

Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu care se prelungise peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit, cu titlu de avertisment: „Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Era pentru el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei. În anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenţa călăului. Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat periodic, deşi recuperase statutul de „om liber”. Ce putea să-l facă atât de periculos? Cum reuşea bătrânul acesta să neliniştească în asemenea măsură structurile – atât de stabile totuşi – ale puterii? Se temeau de inteligenţa lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar trebuie să mai fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional. De o parte, Puterea, nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă, un gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică şi fără fineţuri psihanalitice.

Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu Puterea un război din care a ieşit învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu graţia suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă pe care călăul însuşi o admiră?

(Andrei Pleșu – Față către față. Întâlniri și portrete, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 33-37)