Un vas ales al Duhului Sfânt
După eliberarea din închisori a deţinuţilor politici, l-am cunoscut pe prof. Ion V. Georgescu, el însuşi eliberat după mulţi ani de închisoare. În dialogurile cu dânsul pe teme spirituale – teologice, duhovniceşti – mi-a povestit multe lucruri despre cei cu care fusese alături ani de zile, oprindu-se adeseori asupra unei persoane pentru care avea nu numai o consideraţie deosebită, dar şi o afecţiune plină de admiraţie pentru ţinuta pe care a avut-o în tot timpul cât au stat împreună. Era vorba despre preotul Iulian Stoicescu.
A venit şi ziua în care l-am întâlnit pe Părintele Iulian. Iniţial, crezusem că voi cunoaşte un om dârz, intransigent, sever. Îmi era teamă că mă voi afla dinaintea unui postitor cu iz mânăstiresc şi că nu voi şti să mă angajez într-o duhovnicie autentică din punctul meu de vedere, că nu voi şti să mă mlădiez cu toată sinceritatea faţă de poruncile pe care le voi primi.
Nimic mai fals! Dacă izul mânăstiresc era autentic, el era însă însoţit de o nesfârşită blândeţe, de răbdare, de preluare asupra sa a nevolniciilor fiilor duhovniceşti, de nesfârşit respect pentru persoana cu care dialoga. Iar faptul că slujise o vreme la o biserică mânăstirească i-a aprofundat cunoaşterea semenului său şi înţelegerea exigenţelor creştine. Astfel, aplica regulile postirii în modul cel mai autentic prescris de părinţii bisericeşti şi într-un stil propriu conştiinţei sale. Îmi amintesc despre o bătrânică, fiică duhovnicească a Părintelui Iulian – care se ostenea cu postirea şi care continua cu stricteţe să păstreze acele rânduieli ale canoanelor chiar când se îmbolnăvise. Părintele i-a interzis să postească, poruncindu-i să mănânce lactate în tot timpul săptămânii, până se va însănătoşi. Bătrânica s-a temut să mănânce de toate în zilele de miercuri şi vineri, aşa cum era obişnuită. Când a aflat Părintele, i-a ţinut o lecţie de duhovnicie, spunându-i că boala şi suferinţele ei ţin loc de post, dar ceea ce este mai important pentru viaţa spirituală creştină este ascultarea de porunca duhovnicului. Ascultarea este mai puternică decât postul – spunea Părintele Iulian – căci ea ne poate întoarce la rai. Ascultarea naşte smerenia, sau se naşte din smerenie.
Smerenia Părintelui Iulian este proverbială. Cei ce nu-l cunoscuseră încă se mirau când îl însoţeau pe stradă şi-l vedeau salutând pe tot omul, cunoscut sau necunoscut, căci în el vedea pe Hristos. Dar aceasta nu era doar o consecinţă a teologiei sale, ci o înclinare personală de care parcă nici nu-şi dădea seama.
Iubirea sa pentru Biserică şi ierarhii săi l-au făcut toată viaţa să suporte rigorile acestui ataşament.
Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate uita de iubirea semenului, iar aceasta este un exerciţiu permanent şi faţă de oricine. Şi acest exerciţiu era pilda permanentă a vieţii sale. El însuşi se considera nu numai un slujitor al lui Hristos, ci şi un cerşetor al iubirii divine.
Porunca iubirii şi a îndelungii răbdări a îndeplinit-o în limitele sfinţeniei.
Era un vas în care sălăşluia Duhul dumnezeiesc, de unde se împrumutau fiii săi duhovniceşti, care se simţeau atraşi în cer, unde-i aşteaptă Părintele Iulian.
(Mărturia doamnei Anca Manolache – Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 216-217)