Una din multele pătimiri ale lui Gioga Parizianul

Într-o zi, Ţurcanu ne anunţă din nou:

-Măi bandiţilor, vedeţi că vă aduc aici pe unul din vitejii voştri legionari. Un macedonean verde. Să nu cumva să suflaţi o vorbă despre ce se întâmplă aici!

Peste puţin timp se deschide uşa şi apare gardianul însoţind un deţinut mai scund, dar bine legat, cu nişte ochi vii şi întrebători. Auzisem o şoaptă în jur: E Gioga Parizianu.

Gioga era cu adevărat un tânăr despre care se vorbeacu multă simpatie, fiind de felul lui o fiinţă veselă şi de mare rezistenţă.

Mai auzisem că fusese implicat într-o acţiune la Bacău (dacă nu mă înşel) unde unitatea din care făcea parte neavând arme decât un singur pistol se gândiseră să le procure de la soldaţii ruşi care împânziseră oraşul. Era prin 1945-1946, ori trupele ruseşti le găseai pretutindeni în ţară. Probabil acesta era motivul pentru careŢurcanu voia să afle din gura lui cum s-a desfăşurat această acţiune şi cine a fost implicat.

Scenariul s-a repetat la fel. Gioga a fost înconjurat imediat de foştii săi prieteni, acum reeducaţi, şi care îi puneau fel de fel de întrebări, făcându-l să creadă că în cameră este o atmosferă frumoasă, legionară.

Procedaseră în aşa fel ca în momentul ofensivei asupra lui să fie cât mai zguduitor. La un semnal, toţi aceşti prieteni au sărit asupra lui cu bocanci, pumni şi obiecte contondente ce mai aveau la îndemână.

-Măi banditule, crezi că noi am rămas bandiţi ca tine? Noi ne-am trezit la realitate. Şi dăi, şi dăi… îl băteau cu schimbul. Cum oboseau unii, începeau alţii.

Într-un târziu soseşte gardianul care-l introdusese în cameră aducându-i bocceaua cu te miri ce haine din celula din care venise.

Când l-a văzut pe Gioga , încremenise. Era o masă diformă de carne aproape imposibil de recunoscut. Îl desfiguraseră în bătăi.

-Ieşiţi imediat afară din cameră fără să spuneţi nici uncuvânt ! porunci gardianul…

Ce o fi fost în sufletul acestor gardieni, care ştiau tot ce se întâmplă, care participaseră şi ei la început la acest masacru, iar acum supravegheau prin vizete la tot ce se petrece încameră? Aveau şi ei familii. Când plecau seara la terminarea programului -ajunşi acasă- puteau ei să-şi îmbrăţişeze soţiile,copiii? Putea exista pentru ei şi o altă viaţă pe care noi nici n-o puteam concepe? Şi atâtea altele…Erau întrebări la care nu găseam răspuns.

După multe zile de tortură, Gioga a început să vorbească. A povestit cum împreună cu alţi prieteni şi înarmat cu pistolul pe care-l avea, au aşteptat la un loc mai potrivit ca să apară un soldat rus înarmat. A apărut şi soldatul cu pistolul mitralieră pe spate.

El, făcându-şi curaj, cu inima în dinti, a tras un foc de pistol asupra rusului. Ecoul zgomotului produs de armă a fost atât de mare încât, speriindu-se, a rupt-o la fugă, uitând de pistolul mitralieră al rusului.

Spunea acum că nu-i sigur dacă l-a nimerit pe rus. I s-a părut că soldatul s-a aplecat în momentul când a tras asupra lui. Putea să se plece ca să se ferească de glonţ? Cert este că după un timp, după ce i-a trecut spaima, i s-a părut că a făcut un gest temerar şi povestea altora cu mult orgoliu despre fapta lui.

Se vorbea cu multă admiraţie -în special în rândul macedonenilor- despre Gioga Parizianu. A intrat şi el în rândul nostru, al izolaţilor, supunându-se aceluiaşi regim şi timpului care încremeneşte acolo la Piteşti.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)