Vai mie! Coşmarul Piteştiului apare iarăşi!
La suprafaţă erau mulţi oameni,în afară de cei pe care îi cunoşteam de la Piteşti, amestecaţi cu reeducaţi ce aveau creierele spălate. Nu-i cunoşteam pe toţi. Ştiindu-mă atât de răvăşit în sufletul meu şi cuprins de acea stare patologică în care nu mai puteam nimic să ţin în mine fără să nu divulg imediat, mă ţineam deoparte, singuratic.
Deodată, ca umbra lui satan, se apropie de mine un fost student reeducat de la Piteşti, -nu-i reţin cu certitudine numele, de aceea nici nu încerc să-l ghicesc spre a nu greşi- şi-mi comunică răspicat că şi aici la mină va continua cu demascarea, că există un comitet format şi că se aşteaptă sosirea lui Ţurcanu. Deci, va trebui să demasc în faţa lui tot ce aud şi tot ce văd în juru-mi.
E greu de imaginat ce am simţit când am auzit că va trebui să-i demasc pe bandiţi.
Îmi pierise toată bucuria de a fi ajuns la mină. Nu ştiam cum să ocolesc oamenii, fiind conştient de starea mea patologică de a nu putea reţine nimic secret. Era imposibil…
Ajunşi în curte am fost înconjuraţi cu multă prietenie de veteranii minei.
Ne întrebau de unde venim, cum a fost pe la alte închisori, etc…
Dintre toţi aceştia se desprinsese unul cu o faţă foarte veselă care veni direct la mine zicându-mi:
-Am aflat că eşti din Maramureş… şi mă îmbrăţişează. De unde din Maramureş ?
-Din Sighet.
-Bravo. Şi eu sunt din Sighet şi mă cheamă Vasile Boaru.
Numele lui mi se părea cunoscut. Mi-a spus că a plecat din Sighet în 1940, s-a stabilit în Bucureşti unde urma o şcoală de pilotaj. Îmi zise că atunci când voi putea coborî în mină mă va lua în echipa lui, căci era şef de echipă sau ceva mai mare. M-a tratat cu biscuiţi.
În creier şi-n suflet au început din nou să bată ciocanele de teamă să nu-mi spună ceva ca pe urmă eu să mă demasc comitetului.
Am încercat să fiu cât se poate de rezervat, dar… degeaba.
La un moment dat mă întreabă dacă ai mei de acasă ştiu despre mine, pentru că el ar putea să le transmită unele informaţii.
Dacă-mi exploda un obuz în cap nu-mi era mai greu decât ce am simţit în acel moment.
Eram sigur că sunt văzut că discut cu Boaru de către vreun reeducat. Dar nu-mi era atât de frică de aceştia, cât îmi era frică de neputinţa mea de a-mi reţine gândurile şi că va trebui să spun totul în faţa comitetului despre această situaţie.
Nu mai ştiu ce i-am spus lui Boaru la întrebare, însă aş fi preferat să mor, decât să aud întrebarea.
O pată neagră mi s-a aşezat pe gânduri şi de aici relatarea mea va urma două căi datorită nesiguranţei realităţii din acel moment.
Prima cale:
M-am dus direct la respectivul cu reeducarea şi i-am spus cele auzite de la Boaru -(nu puteam să nu-i spun. Îmi urlau gândurile)- că Boaru m-a întrebat dacă am ceva de transmis acasă, ceea ce -implicit- însemna că putea lua legătura cu exteriorul.
La un timp extrem de scurt, doar la câteva minute, dându-mi seama de grozăvia consecinţelor pentru Boaru şi alţi oameni binevoitori şi nevinovaţi, am fost atât de şocat, încât numai după o zi cad grav bolnav , diagnosticat: hepatită evolutivă febrilă>.
M-au internat la infirmerie cu temperatură de 40 de grade. Am aflat mai târziu că doctorii mi-au prezis că acolo îmi este sfârşitul.
(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)