„Valeriu Gafencu a fost un om bogat sufletește. El a fost nu numai un credincios ci și un mare trăirist, un sfânt”

L-am cunoscut la colonia de muncă din Galda de Jos. Aici se afla un conac frumos al boierului Albini așezat pe un bot de deal, care domină satul, cu multe hectare de vie. Albini avea contract cu Penitenciarul Aiud ca să lucreze via. Astfel s-a organizat la conac o colonie de muncă cu deținuții legionari, condamnați de Ion Antonescu. În vara anului 1947 m-am dus la acea colonie să-l vizitez pe Gh. Grigoraș, băcăuan, care executa o pedeapsă de 10 ani muncă silnică. Andrei Bontaș și Constantin Pavlovici la fel au primit câte zece ani.

Stăteam de vorbă cu Gică Grigoraș în sala de la intrarea în conac, sala de trecere. Eram amândoi la o măsuță mică pe o bancă. Un băiat înalt, robust, cu ochi albaștri ca floarea de cicoare, cu mișcări line se apropie de mine, și-mi întinde mâna cu acea căldură care numai în biserică o întâlnești la oamenii bătrâni când se îmbrățișează și-și cer iertare; rostindu-și numele:

– Gafencu..

– Baciu, îi răspund:

– De unde vii camarade?

– Din Moldova lui Ștefan cel Mare!

Desigur, eu veneam din libertate și aceasta îi va mări dorința de a împărtăși gânduri, vești și în același timp îi ofeream prilejul așa cum se obișnuiește în astfel de situații de a comunica prin mine și a trimite vești afară celor dragi de care era despărțit.

Ne așezam la discuții.

Vorbele lui curgeau lin și era fericit de întâlnirea noastră. Ne-am împrietenit îndată de parcă ne cunoșteam de un veac. Eram amândoi frați de cruce și, desigur, vorbeam o singură limbă: aceea a tinerilor plini de avânt și de încredere în viitor. Mi-a dăruit un îndreptar la spovedanie construit de el pentru a-l multiplica și a-l împărți tinerilor fedeciști din Bacău. Mi-a arătat apoi fotografia mărime carte poștală în color cu chipul Părintelui Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Făgăraș. Mi-a vorbit mult de trăirea ascetică a Părintelui pe care o asemuia cu cea a Sfântului loan Botezătorul. Mi-a spus că părintele iubește lupta și sacrificiile noastre și se roagă pentru noi.

M-a rugat apoi dacă pot trece pe la mama și surorile lui stabilite la Horezu și pe la camaradul Nelu Munteanu care era bolnav de T.B.C.. Se eliberase de un an și se stabilise la Horezu. Să le duc vești de asemenea dacă am drum prin Sibiu să trec pe la surorile Grumeza, refugiate din Basarabia și stabilite pe strada Moș Ioan Roată.

I-am răspuns că primesc cu toată bucuria, că doar pentru asta am venit, să-mi văd camarazii să le duc înapoi vești din partea lor la cei de acasă.

Ne-am îmbrățișat… Conducându-mă până la ieșirea în șosea. A rupt o creangă dintr-un brad și m-a rugat să o înmânez surorilor lui…

Am plecat apoi în drumețiile mele cu sufletul strâns, fiindcă aveam asupra mea multă povară, cu multe destinații și drumul nu era lipsit de riscuri, așa cum de fapt s-a și întâmplat la Teiuși. Vom vedea pe parcursul povestirilor.

Acum când scriu aceste rânduri, îmi aduc aminte de Valeriu și-l văd de parcă am fi împreună ca și atunci când ne-am cunoscut. În mintea mea îl păstrez tânăr și entuziast, pin de credință. Timpul a trecut, viața a curs mai departe și noi o dată cu ea. În trecerea noastră prin viață, fiecare a avut destinul lui, hărăzit de Dumnezeu. Potopul „roșu”, cu marea lui dramă, ne-a lovit pe toți. Tinerețea noastră de atunci, când eram neînfricați și fără opreliște a rămas departe. Valeriu a plecat la Dumnezeu purificat luptându-se cu ultimele rămășițe pământești în Sanatoriul pușcăriei de la Tg. Ocna. S-a săvârșit din viață în anul 1952. Oasele lui chinuite au fost aruncate într-o groapă comună în cimitirul Bisericii Sfinții Împărați, la marginea închisorii, aproape de vuietul Trotușului, sub calea ferată care leagă Moldova cu Ardealul. Camarazii supraviețuitori au ridicat o troiță pe acele gropi comune, pentru că aceia dispăruți să nu fie uitați, iar urmașii să-i păstreze vii în lumea aceasta trecătoare.

Redau inscripția de pe troiță:

„S-a ridicat această troiță în 21 iulie 1991 de către deținuții politici supraviețuitori ai penitenciarului Tg. Ocna ca să sfințească locul unde, fără sicriu și fără cruce, au fost aruncați în gropi comune cei decedați în perioada 1950-1954, privegheați de razele lunii și mângâiați de vuietul Trotușului. Jertfa lor va grăi în veac, înscriind în Cartea Neamului pagini de istorie din timpul rezistenței anticomuniste și luptei pentru păstrarea credinței și datinilor străbune”.

Apoi numele celor uciși, săpate pe o placă metalică:

1. Valeriu Gafencu – student – 1921 – 1952;

2. Mircea Răileanu – student 1927 – 1952 din Bacău”

Sunt cuprinse 54 de nume, care au putut fi identificate. Numărul celor uciși ajunge aproape de 300 de victime.

Apoi sunt săpate în lemnul troiței versurile lui Valeriu Gafencu:

„Te-ai dus și ne-ai lăsat în urma ta,
Nădejdea revederii în Paradis…
Mereu vei fi cu noi și-om aștepta
Să-ne-ntâlnim cu sufletul deschis…

Ne-ndemni pe cei ce-n viață am rămas:
Luptați uniți și în același pas!
Zidiți lui Dumnezeu altare sfinte,
Pășiți pe calea vieții înainte!”

Valeriu Gafencu a fost un om bogat sufletește. El a fost nu numai un credincios ci și un mare trăirist, un sfânt. Era dăruit total viziunii lumii viitoare, veșnice!

(Petru Baciu, Răstigniri ascunse, Editura Fundației Culturale Buna Vestire, Bacău, 2004, pp. 121-124)