Valeriu Gafencu, om de-o neasemuită ţinută morală

Pe la începutul lui iunie 1951, în urma unei riguroase expertize medicale, s-a hotărît de către mai marii Direcţiei Generale a Penitenciarelor trimiterea noastră, a celor câţiva deţinuţi politici, proveniţi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la alte penitenciare. În duba care ne transporta către Târgu Ocna, închisoare considerată ”punct terminus”, erau câţiva deţinuţi de drept comun, care ne-au avertizat că la acest sanatoriu, în secţia „contrarevoluţionarilor”, se petrec lucruri nu tocmai plăcute şi că ar fi bine să ne ţinem gura.

Acest avertisment mi-a prins bine, până am reuşit să separ prietenii de duşmani. Într-adevăr, în incinta secţiei se petreceau lucruri suspecte şi, în ciuda unei libertăţi relative, mai toţi prietenii mei mă avertizau să mă feresc şi de umbra mea. Cu ajutorul lui Goe Nițescu, student, pe care-I cunoscusem în închisoarea Jilava, la camera 5 reduit, am reuşit să văd cum stau lucrurile. Un grup de „torţionari” de la faimoasa închisoare Piteşti încercaseră şi la Târgu Ocna, asupra bolnavilor, metodele de reeducare cu bâta. Nereuşind experienţa, s-a trecut la izolări şi presiuni psihice, care nu puteau avea decât un sfărşit: moartea. În fiecare cameră, fusese introdus câte un „turnător” care avea sarcina să vestească „înalta poartă” politică a închisorii, ce mai pun la cale „bandiţii”, iar dacă unii din semenii noştri au coborit cu ştinţă până la cea mai neagră decădere morală, alţii s-au înălţat până Ia nivelul incandescent al sublimului, făcând de gardă zi şi noapte la căpătâiele celor care purtau stigmatul morţii pe frunte. Aşa se face că l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu, om de-o neasemuită ţinută morală, care în mare măsură a contribuit şi el la ridicarea plăpândei mele făpturi pe verticală. În ziua aceea, doctorul Floricel Nicolae, poate cu o nuanţă mai îngândurată decât altădată îmi spusese: „Măi Ilie¹, n -ai vrea să faci tu de gardă în noaptea aceasta la camera 4? Te asigur că nu va fi greu şi-apoi, dacă e cazul, scoală-l pe dr. Mihai Lungeanu, care este la cameră şi nu te va refuza; el este obişnuit. Să nu te sperii, dacă vezi sânge. Aşa este boala aceasta şi n-avem cum lupta împotriva ei decât cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu!”.

Ce era să fac? Să-l refuz? Pe doctorul Floricel nu-l puteai refuza. Şi în noaptea aceea am făcut de gardă la camera 4. Nu aş putea spune că era uşor, dar nici greu. Mi s-a părut dificil spălatul sputierelor şi felul cum se punea plosca sub şezutul bolnavilor. Îmi lipsea acel minimum de experienţă de a te face util. Dovedeam o anumită stângăcie, poate o nepricepere, pe care mi-am corectat-o apoi pe parcurs. În noaptea aceea dădeam examenul de unanitate şi nici astăzi nu ştiu în ce măsură l-am trecut. Dreptul de a aprecia puterea de dăruire şi sacrificiu îl au numai aceia care au trecut prin ceea ce am trecut noi. Numai ei pot să fie îngăduitori sau necruţători cu greşelile noastre făcute fără de voie. Într-o seară, când sorţii îmi hărăziseră să fac din nou de gardă la camera 4, am simţit nevoia să vorbesc cu cineva. Liniştea mi se părea ucigătoare, poate mai odioasă ca tuberculoza care ne chinuia pe toţi. Am privit în jur. Wurbrand, omul cu cele mai multe fistule t.b.c., dormea liniştit, iar Caramitru intrase parcă într-o stare de transă. Singurii ochi care mi s-au părut mai insistenţi întru cele pământeşti erau ai lui Valeriu Gafencu.

Simţeam de mult, de altfel, pânza aceea protectoare de lumină care-mi urmărea ceasurile de veghe. Mi-a tăcut semn să mă apropii şi, cu o voce, parcă imaterială, m-a rugat să-i schimb poziţia pemei şi să-l învelesc mai bine cu pătura. Doamne, ce lung mi se părea pipăindu-i oasele descărnate. M-a întrebat cum mă cheamă şi de unde sunt. Cred că m-am bâlbâit puţin până am reuşit să-i răspund la întrebare. Auzise că fac poezii şi m-a rugat, dacă nu sunt obosit, să-i recit câteva. Era poate o punte aruncată între două sensibilităţi care se intuiau. Un fel de fluid pe care mi-l transmitea cu bucuria unui samaritean şi nu ştiu dacă cele câteva versuri spuse la ceas de cumpănă l-au îndemnat la vremelnice mărturisiri. Poeziile mele i-au plăcut şi nu prea. Simţeam, după cuminţenia cu care le asculta, că sunt îngăduite şi mult prea departe de a produce explozie. Fără să-mi reproşeze nimic, mi-a cerut îngăduinţa de a-mi spune şi el două poezii, pe care le concepuse cândva în închisoarea Aiud. „Câtă diferenţă, Doamne, de la vierme pân’ la astru!”. Dacă ale mele erau prea pământene, ale lui se detaşau prin marele registru al disponibilităţilor sufleteşti şi prin arta de a ierta. Ale lui purtau pecetea martirajului ajuns la cote absolute, ale mele vremelnicele încovoieri sufletești. Și totuși aceste contraste ne-au atras și ne-au făcut să ne căutăm unul pe altul: În perioada când arăta mai bine, simţea nevoia unei descătușări şi atunci era dispus să povestească şi câte ceva din viaţa lui. Aşa am aflat că tatăl său fusese deputat în Marele Sfat al Basarabiei, care ceruse unirea cu Patria Mamă. Acest act de mare patriotism avea să-l plătească toată familia după 1944. Marile nenorociri nu I-au cruţat nici pe el, urmărindu-l de-a lungul puşcăriilor cu aceeaşi diabolică stăruinţă. Într-una din zile, doctorul Ghiţulescu, tot un confrate de suferinţă, mi-a zis: „Nu-l mai obosi pe Gafencu, e palid de trece lumina prin el. Mare noroc de-o mai apuca luna viitoare”. Şi n-a mai apucat! A murit împăcat cu conştiinţa lui şi cuminecat de marile suferinţe ale poporului său, târât pentru a nu ştiu câta oară pe cruce. De la el am deprins acea mare linişte care mi-a servit, în restul anilor de detenţie, drept rugăciune.

(Gheorghe Penciu – Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 42-45)

1. Memorialistul mai era poreclit și Ilie Teribilul