Valeriu – un mărturisitor al dragostei creștine
Ni s-a dat voie să scriem acasă şi să primim şi noi cei de la munca silnică, un pachet lunar, de trei kilograme. Cam după o săptămână au început să sosească primele pachete. Cei mai mulţi beneficiari au fost cei care aveau familiile prin apropiere, înţelegând aici şi pe cei din Bucureşti, între cei bucuroşi a fost şi Valeriu Gafencu. Acesta, împreună cu Ion Ianolide făceau şi ei închisoare ca şi Dragodan, de pe timpul lui Antonescu, ei fiind cunoscuţi de către noi, cei proaspăt veniţi, ca având o puternică trăire creştină.
Se rugau mult şi se purtau cu blândeţe şi cu dragoste cu cei din jurul lor. Ca şi nea Aurică al nostru, erau şi slabi şi palizi. Gafencu mergea, când ne scotea la plimbare, cu paşi gârboviţi, nu de povara anilor, căci doar la arestare era student, ci de-a lipsurilor îndurate. După atâţia ani de zile de lipsa de contact, a primit şi el pachet de la o sora a sa din Bucureşti. Şi ne-am trezit, într-o zi când trecea cu tineta la program, furişându-se de ochiul gardianului, că ne deschide vizeta (tot vizetă i se spunea şi uşiţii făcute în uşa celulei, pentru introducerea mâncării) şi ne aruncă un pacheţel, câte o gustare din cele trei kilograme pe care le-a primit. Înainte de a apuca să-l restituim, el a murmurat ca o scuză:
– Mai mult ca un gând frăţesc, plecând repede să ducă şi celor din alte camere, pe lângă care trecea, darul lui de gând şi de inimă. Acesta era Valeriu Gafencu. În demascările care au urmat, ce avea el de spus din exterior, căci trecuseră atâţia ani de când era închis şi nu mai prezenta nici un interes, dar trebuia umilit prin autodemascare, să dărâme în ochii celor din jur imaginea de model care ne-o formasem despre el. Ce ar fi avut de spus un sfânt unui tâlhar?
Poate că dacă era un duhovnic, poate că o fi avut vreun gând vrăjmaş să mărturisească, dar fapte, nici una. Însă gesturi ca cel cu împărţirea pachetului se puteau politiza ca ”ajutor legionar”. Şi Valeriu, care era printre noi un mărturisitor al dragostei creştine, urma să fie umilit pentru fapta sa cea bună.
(Ioan Muntean – La pas prin reeducările de la Pitești, Gherla și Aiud)