VASILE MALUȘ a plecat la Domnul, într-o dureroasă discreție!

Pe 10 februarie împlinise 96 de ani. A avut până la sfârșit mintea limpede, sufletul împăcat şi amintiri cât să aşeze pe rafturile bibliotecilor sute de tomuri de memorialistică şi de istorie adevărată, neprelucrată de vremurile rostogolitoare. A plecat la Domnul în urmă cu câteva zile, într-o discreție dureroasă, așa cum a trăit vreme de aproape un secol… 

Vasile Maluş a fost un român pentru care noţiuni precum patrie, neam, onoare, cinste nu erau vorbe-n vânt. Nea Vasile a fost un om al istoriei sale, acea istorie care ţine în picioare un popor şi pe care se sprijină generaţii întregi.

Alături de fratele său, Ioan Maluş, a făcut ani de închisoare sub comunişti. Ioan Maluş, nenea Jan, cum îl știau prietenii, a fost atât de crunt bătut la tălpi, că anii de bâtrâneţe abia mai pot apăsa peste mersul şonticăit, greu, chinuit. Cu toate acestea, fraţii Maluş au fost mereu mândri că au pătimit pentru ţară. Au ieşit din puşcăriile şi din prăpăstiile comuniste cu un verdict clar: NEREEDUCABIL! Chiar dacă asta a însemnat încă zeci de ani de urmărire, de tracasare şi de chemări interminabile la Securitate. Ioan Maluş a facut 7 ani de puscarie grea, iar Vasile, fratele mai mare, aproape 5. Au trecut prin Aiud, Jilava, Gherla, Baia Sprie, Canal.

În Baia Sprie, Vasile Maluş a stat alături de Părintele Justin Pârvu, de Părintele Irineu, de fostul ministru al Industriilor şi Comerţului, Ion Bujoiu, şi de alţi sute de oameni care alcătuiau, la acea vreme, elita poporului român. Cei mai mulţi au murit în chinuri, în urma bătăilor cumplite, alţii au supravieţuit pentru a da mărturie despre ororile din puşcăriile comuniste.

Vasile Maluş s-a născut pe 10 februarie 1922, în Stânceşti, judeţul Botoşani. A luptat pe front, până în Cehoslovacia. A fost un om muncitor, cuminte, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste de neamul său. În 1947 a urmat şcoala de picheri de cale ferată, iar după şcoală a lucrat în Medgidia, la Districtul 5 Tulcea.

În 1948, fratele său mai mic, Ioan, este arestat pentru atitudine duşmănoasă asupra regimului. Vasile era şi el căutat, însă Securitatea nu mai are răbdare şi îl condamnă, în lipsă, la 15 ani de închisoare, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Avea 27 de ani. În octombrie 1949 vine la Botoşani, pentru nunta surorii sale. Ia nişte rude de la gară cu căruţa, însă în drum spre Stânceşti este legitimat. I se pune pistolul la spate şi aude scurt: „Eşti arestat, banditule, de trei ani te caut!”.

Urmează luni întregi de cercetări, interogatorii, bătăi, confruntări. Contestă condamnarea. Stă în aceeaşi celulă cu fostul prefect de Botoşani, dar şi cu preotul Visarion Puiu, arestaţi şi ei. Este dus la Iaşi, apoi la Galata, Jilava, Aiud. Lucrează în fabrică, la confecţionat sobe. „Când am ajuns la Aiud parcă am ajuns acasă, mă săturasem de toate. Am văzut că am şi eu un pat, un loc unde să stau, indiferent cât m-or bate, măcar ştiu că am un loc, că eram predat unei închisori…”. O închisoare dintre cele mai crunte, unde comuniştii îngrămădeau toţi „criminalii care unelteau împotriva ordinii sociale”. Împotriva partidului, adică, împotriva comunismului. „Acolo, la Aiud, am văzut prima dată ce înseamnă o uşă de puşcărie, groasă şi cu multe zăvoare. Deşi era nevoie de un lăcăţel, oricum nu puteam fugi nicăieri”. În Aiud îl cunoaşte pe Părintele Lazăr, din Leorda, alături de care va avea mângâiere şi sprijin.  

De la Aiud este trimis la Baia Sprie, unde lucrează în mină, la instalaţiile de apă şi aer. „Acolo era pentru exterminare, ştiţi doar”.

Pentru că a contestat rejudecarea, este trimis la Cluj, unde stă vreme de 3 luni, însă fără să se judece dosarul său. Este trimis din nou la Jilava şi la Iaşi. Procesul suferă nu mai puţin de şase amânări, pentru ca în final să fie condamnat la 3 ani de închisoare (pe care îi executase deja!) şi 2 ani de degradare civică. Cu toate acestea, este trimis din nou la Jilava, cu aceeaşi condamnare de 15 ani!, apoi la Canal. Citeste mai departe povestea fraților Maloș…

Ani de puşcărie, pe care i-a dus cu demnitate. A învăţat că, oricât de greu, drumul vieţii este unul singur: al demnităţii şi al credinţei. Nu s-a îmbolnăvit, nu a suferit, nu s-a plâns.

Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească în pace!

(Florentina Toniță | stiri.botosani.ro)