”Cinstea exemplară a unui un om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze”

Pe Vasile Voiculescu l-am cunoscut prin intermediul lui Ion Marin Sadoveanu, când activam ca librar și anticar de cărți între 1946 și 1949, la magazinul Nastratin, pe atunci lângă Teatrul de vară ”Boema”. Amândoi cei sus-numiți aveau uriașe biblioteci, din care atunci începuseră să vândă și nu fără durere, împătimiți cum erau după cărți de care cu greu se despărțeau, deși le citiseră, le adnotaseră, le puricaseră.

Voiculescu m-a impresionat prin sfătoșenia lui și o anumită sobră sinceritate. De obicei era tăcut, adunat în sine, cu o expresie când de bunătate, când, mai rar, de severitate. Și ceea ce este mai important e că acestă primă impresie bună a rămas neclătinată, deși mi-a fost dat să-l cunosc pe om în multiple ipostaze.

M-a invitat la el, în casa din strada Staicovici, în care, zice-se, ar fi locuit și Kogălniceanu. Era o zi din preajma Crăciunului, într-o lună tare friguroasă, cum n-am mai avut parte în ultimii ani. Doctorul Voiculescu nu avea destule lemne să-și încăleazscă odaia sa de lucru, unde se afla și imensa lui bibliotecă. Găseai acolo ce visai și ce nu visai: cărți de medicină și de magie, poezie și roman, biologie, filozofie, teologie și folclor. Cu nemiluita. N-a fost nevoie să scotocesc prea mult ca să fac un maldăr de cărți, după nevoia imediată a omului ce se vedea cât de colo că nu se detașase complet de avuția lui, dar nici nu se crampona de ea. Ne-am înțeles ușor asupra prețului, eu necăutând să mă îmbogățesc de pe urma greutăților financiare ale omului și acesta neînțelegând – nefiindu-i în fire – să se tocmească.

Doctorul poet era slăbit, chiar bolnav și frigul din camera de lucru îi făcea vizibil rău, din care cauză ne mutam – de câte ori am fost la el – din bibliotecă în dormitor, unde, după obiceiul casei, ceaiul mă aștepta cu niscaiva biscuiți.

Eu îl cunoscusem până atunci ca poet. Într-una din vizitele mele am descoperit o carte științifică a doctorului, de mare însemnătate în literatura noastră, despre plante medicinale și virtuțile lor de leac. Văzând că mă interesează, mi-a făcut-o cadou. O lucrare alcătuită cu pasiune de poet și cu rigoare de savant.

L-am reîntâlnit mai târziu pe Voiculescu într-un cenaclu de filozofi ce dezbăteau probleme de soteriologie și mi-a plăcut grozav cum poetul, savant totodată, a intervenit cu competența omului versat în științe biologice, aducând argumente care luminau discuția ce devenise aridă în inconcludența cazuistic-filozofică a celor prezenți.

Ultima dată când l-am văzut pe marele poet al Sonetelor, m-a cutremurat chipul lui subțiat de boală și suferințe, fața lui zburlit tragică, vocea lui stinsă prin care se destăinuia cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viață întreagă s-o realizeze, în pofida tuturor piedicilor trupești și sufletești. Puritate? Nu e oare o nălucă a minții noastre? Năluca aceasta e totuși de natură să ne transfigureze și să ne înnobileze măcar o părticică din viața noastră. După un timp, ne-am întâlnit la Jilava, adus ca martor al lui Dinu Pillat. Era desfigurat.

A murit curând după aceea și nu mi-a fost dat să-i exprim – ca atâția din apologeții post-mortem ai poetului – nețărmuita admirație atât pentru autorul Sonetelor, cât și pentru omul dintr-o bucată care a fost Vasile Voiculescu.

(Arșavir Acterian – Portrete și trei amintiri de pușcăriaș, Ediția a II-a, Editura Ararat, București, 2004, pp. 151-152; evocare republicată în Intelectualitatea interbelică între ortodoxie și tradiționalism, ediție îngrijită de Fabian Anton, Editura Vremea, București, 2008, pp. 39-40)