Vasile Voiculescu, între poetul creștin „în felul său” și doctorul fără de arginți

Din grupul de doctori care se adunau Duminica după-amiază în căsuța de mahala a chelnerului Apostol Apostolide, mare meloman și colecționar de artă, omul cel mai remarcabil era doctorul poet Vasile Voiculescu. Avea locul lui știut, pe divanul de lângă „patefon”, unde ședea tolănit, retras, izolat, taciturn, inspirând, de acea sfială, îmbrăcat cu un costum ros de prea multă purtare, cafeniu cu subțiri dungi albe, iarna încălțat cu bocanci cazoni căptușiți uneori cu ziare împotriva frigului. Căci de la moartea soției lui, petrecută cu câțiva ani înainte, hotărâse (penitență, asceză?) să nu mai facă niciodată focul în odaia în care locuia.

Capul îi era de o frumusețe îndelung lucrată de curgerea anilor: ochii căprui cu priviri când absente, când atent examinatoare, îmbunate de multele zbârcituri de la colțuri, fruntea înaltă, degajată, părul alb, nerărit, „dat pe spate” după obiceiul cuminte al epocii, barba, albă și ea, deasă și cam neîngrijită, niciodată lăsată până la completa ei creștere, ci periodic, mai ales la vremea primăverii, scurtată neglijent. Dar cel mai remarcabil element al fizionomiei lui era nasul cu creasta subțire și aripile nărilor frumos tăiate, exprimând un fel de străveche noblețe de rasă țărănească (pe care și Dinu Pillat a subliniat-o).

Cred că fusesem prevenit să am grijă de a nu-l inoportuna în vreun fel, căci era socotit un om ciudat, retractil, închis în sinea lui, deși nu era „arțăgos și mahmur” (cum l-a descris Aurel Rău), ci mai degrabă rupt de lumea cu care nu se mai acorda, ușor mizantrop, „reacționar” în limbajul stupid al epocii, de fapt un mare caracter (s-au revărsat haznalele! avea să strige celor doi emisari veniți să-l ispitească la concesii literare în perioada comunistă). Căuta cu demnă resemnare, dar și cu un fel de înciudată îndârjire, anonimatul, ștergerea-de-sine, uitarea, și cultiva o sărăcie împinsă până aproape de limitele mizeriei. Contribuia la asta și adânca lui angajare religioasă, care îl ducea spre un soi de aspră călugărie civilă. S-a vorbit de asceza, pustnicia, sihăstria, retragerea lui în anistorie (Ion Simuț l-a crezut chiar isihast). De altfel frecventase mai înainte Mănăstirea Antim și cercul de intelectuali bucureșteni evlavioși denumit „Rugul aprins”. Și totuși era foarte conștient de valoarea literaturii lui, se afla acum într-o extraordinară perioadă creatoare și ar fi dorit să cunoască și alții ce făcea, se întreba însă (îmi spune fiul său, doctorul Radu Voiculescu) dacă era aici doar un banal orgoliu de scriitor, sau nu cumva ceva mai grav, o ispită satanică, antipod al smereniei creștine pe care o căuta.

Aveam naivitatea, ce zic? stupiditatea chiar, o spun acum cu destulă rușine, să mă uit (cum ședeam pe un scaun la câțiva pași de el) cam „de sus” la doctorul cu aparența atât de modestă, influențat, cred, în parte, deși fără voia lor, de ceilalți melomani din jur, majoritatea medici bine cunoscuți în București, cu „profil” de clinicieni, doctori adică îngrijind în mod direct bolnavi internați în institute și clinici reputate („la Lupu”), cu laboratoare considerate moderne în epocă, practicând ce le plăcea să numească o medicină științifică. Or, în contrast cu aceștia, moșneagul singuratec cu barba neîngrijită din fața mea fusese un număr de ani doar un biet medic de circumscripție sanitară rurală (mutat de colo-colo în nu mai puțin de opt!), mai apoi un așa-zis „generalist” sau medic de familie, igienist, în plus (aveam să aflu mai târziu) educator sanitar, propagandist medical, publicist și autor de articole și broșuri cu caracter elementar de popularizare, peste asta încărcat și cu o sumedenie de activități culturale și funcții administrative: consilier, referent, director, organizator de emisiuni la radio. S-ar fi cuvenit să văd, cel puțin în ceea ce privește partea strict medicală, pe doctorul străin de orice gând mercantil, adevărat „doftor fără de arginți” și urmaș al sfinților Cosma, Damian și Pantelimon, totodată pe „omul de omenie”, patriot autentic cu fapta, iubindu-și sincer poporul, misionar și apostol, un fel de Albert Schweitzer autohton care nu avusese nevoie să plece tocmai în Africa (Lambarene, în Congo) spre a se consacra cu imensă dragoste de oameni îngrijirii bolnavilor anonimi, ci făcuse așa ceva în propria-i țară roasă de o penibilă mizerie sanitară rurală, pe care și el, ca și George Ulieru, a zugrăvit-o în toată cruda ei realitate. Iar cu privire la multiplele lui activități de „cultural”, am înțeles abia mai pe urmă că doftorul fără de arginți în relațiile cu bolnavii săi avea totuși de întreținut o familie numeroasă: cinci copii în școli și o soție bolnavă, nevoită să se caute în străinătate.

De fapt, în pragul tinereții, când a fost să-și aleagă o profesie, Vasile Voiculescu, fire profund „idealistă”, se voise preot, făcuse medicina a contre-coeur, la insistențele familiei, mai ales ale uneia din surori care îl găzduia în București și îi suporta cheltuielile studiilor. Dar și medicina o înțelesese tot ca pe un sacerdoțiu, cu toate că, în același timp, și-ar fi dorit nu să o practice, ci să se dedice cercetării, să abordeze domenii mai subtile și pasionante intelectual, de pildă neurofiziologia. […]

Într-o minusculă bibliotecă de lângă divanul unde ședea bătrânul, prevăzută cu un anunț tipărit pe un cartonaș cum că nu împrumută cărți, dar în care îmi dăduse voie să umblu, Apostol avea volumul de versuri al poetului, îngrijit legat în ediție definitivă excelent tipărită pe hârtie scumpă la editura Fundațiilor pentru literatură și artă Regele Carol II, în 1944, și purtând inspirata dedicație a autorului către „vrednicul Apostol al muzicii”. Îmi făcusem obiceiul ca printre picături să frunzăresc acest volum, mai cu seamă la sfârșitul audițiilor noastre, până a nu veni clipa plecării, care se făcea în rate prudente de frica „organelor” vigilente, bănuitoare de orice fel de întruniri. Din el am putut cunoaște dragostea adâncă a poetului pentru pământul de baștină (de unde atâta românesc nesațiu?), ca și de trecutul lui legendar (la Câmpulung i se părea că până și pulberea pe căi e basarabă). Iubea mult munții, Bucegii pe care-i urca deseori din Bușteni, unde mergea în vacanțe, dar mai cu osebire Piatra Craiului, nu mai puțin marea la Balcic și la Mangalia. […]

Versurile propriu-zis religioase ale lui Vasile Voiculescu, un mare credincios (dar în felul lui, ține să adauge Radu Voiculescu) au fost pretextul absurdei lui arestări. Cuprinse în ciclul „Clepsidra” și apărute la patru ani după sonetele shakespeariene, sunt scrise în aceeași perioadă cu acestea, ceea ce explică secreta lor înrudire, vizibilă cel mai bine în extraordinara exclamație (care nu va scandaliza însă pe cunoscătorul Cântării Cântărilor) mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată!. Am aflat de existența lor mult mai târziu, după moartea poetului, cum tot așa am citit și faimoasele astăzi Povestiri apărute abia în 1966. […]

Poet creștin, „dar în felul său” reiese că era Vasile Voiculescu și din două poezii cuprinse în ciclul „Clepsidra”, intitulate Apocatastaza I și II și datate 1957. Ele au făcut, din partea Părintelui Stăniloae, obiectul unor observații critice negative, de natură doctrinară, mai exact dogmatică, la care poetul ar fi reacționat cu iritare excedată și oarecare violență, încât între ei s-a produs atunci o regretabilă ruptură. Părintele îl socotea pe Vasile Voiculescu un eretic și îi contesta statutul de poet religios autentic (pe care i-l admitea lui Crainic), astfel că se repeta cumva mai vechea controversă avută pe vremuri cu Blaga, legată de ideile filozofice ale acestuia. Căci Părintele, în viața cotidiană și lumească atât de blând, amen și binevoitor, avea o aspră intransigență doctrinară și nu accepta joaca literară cu dogmele creștine, fixate după amarnice lupte teoretice soldate uneori chiar cu sacrificii de vieți omenești. Ideea lui Origen, de restaurare finală, prin iertarea divină, a tuturor păcătoșilor, rezultând din nemărginita iubire dumnezeiască pentru oameni, găsise în sufletul generos al poetului nostru un firesc ecou. Totuși era conștient de îndrăzneala pe care și-o lua aderând la o erezie respinsă de creștinismul oficial […]

Încet-încet, m-am apropiat mai mult de bătrânul doctor poet, și până a nu fi arestat (în 1958, de când nu l-am mai văzut) îl vizitam uneori în casa bătrânească din str. Dr. Staicovici 34, în Cotroceni, un hoch-parterre unde locuia dimpreună cu surorile lui. Îl găseam în odaia cu multe icoane, culcat cel mai adesea, invadat și inundat de cărți răspândite peste tot, în pat, pe jos, primprejur, căci interzicea să se facă vreodată ordine. Despre faptul că această încăpere în care bătrânul făurar își migălea giuvaerurile artei sale cufundat în cele mai înalte o ținea neîncălzită toată iarna de când rămăsese văduv, că geamul spart nu-l înlocuia din grija de nu strica pânza delicată țesută de un păianjen, că exista și un șoricel, acceptat și hrănit chiar, cu prietenească ocrotire, am aflat după aceea. Din câte vorbeam împreună (bunul obicei de a însemna ce nu trebuie uitat l-am deprins abia mai încoace) mi-aduc aminte doar că mi-a făcut, pentru vacanța din 1955, un plan de excursie în Retezat, munte pe care-l cunoștea bine, fiind el toată viața un pasionat drumeț. Cel mai mult îi plăcea Piatra Craiului, i se părea un „munte cu har deosebit” și mă urmărește o întâmplare petrecută în anul următor morții lui și în imediata apropiere a muntelui acesta pe care îl îndrăgea.

Îmi petreceam o scurtă vacanță solitară în satul Peștera de lângă Moeciu, cătun situat la mare înălțime, cu case răspândite pe coclauri într-un încântător spațiu ondulat mioritic, găzduit de bătrânul Cojan Iosif Ion, în vârstă de 75 de ani, cu simpatică vorbire „graseiată”, în casa de lângă mica biserică albă care se putea zări de departe din șoseaua cu serpentine legând Moeciu de Fundata. Într-o seară, în odăița cu patru icoane pe glajă (stilul Șcheii Brașovului sau Țara Bârsei), cu „Scara vieții bărbatului” (de la un an până la o sută!), cu chesaro-crăiasca „Înmormântare a vânătorului” tirolez petrecut cu alai la groapă de multele animale pe care le jertfise în cariera sa, bătrânul Cojan și-a adus aminte că a mai stat aici la el, demult, un doctor ca și Dvs., dar cu barbă, și care mergea și el, „în Piatră”. După puțină vreme acel doctor i-a trimis prin poștă, ca amintire a scurtei lui treceri, o carte scrisă chiar de el. Am devenit curios, am întrebat: ce doctor? ce carte? o mai ai? Cred că da, prin vreo ladă, și la insistențele mele promite să o caute și găseasacă, ceea ce și făcut în curând. Erau Toate leacurile la îndemână (apărută în 1935, în seria „Cartea Satului”, la editura Fundației culturale regale Principele Carol, cu o reproducere colorată pe copertă a „Lăutului” lui Luchian) scrisă de doctorul poet în dorința lui constantă de a ameliora starea sanitară deficitară a țăranilor noștri, totodată și o încercare de a îmbina noțiunile strict medicale cu bine cunoscutele de el străvechi datini precreștine, păgâne (care apar la tot pasul și în nuvelistica lui) aflate la originea unor modalități terapeutice neoficiale, adânc înrădăcinate în practicile vracilor și babelor doftoroaie.

I-am recomandat gazdei mele să păstreze cu grijă și să prețuiască cum se cuvine darul drumețului de odinioară, lămurindu-l ce om „mare” a fost. Mai târziu, după moartea bătrânului Cojan care a trăit până la vârsta de 89 de ani, mi-am copiat (ca pe timpuri versurile doctorului poet) rândurile scrise stângaci de mâna lui neobișnuită cu condeiul, pe pagina de gardă, în anul când primise cartea: „Proprietatea lui Ion Iosif Cojan, Comuna Peștera Bran, Județul Brașov. Această folositoare carte este trimeasă de doctorul Vasile Voiculescu ca cadou spre aducerea aminte din vara anului 1937, pe când au fost la Piatra Craiului. Cine va citi această carte și o va înțelege foarte folositoare este. Peștere la 13 XI 1937”.

(Mihail Constantineanu – Doctor la oameni de seamă. Amintiri. Evocări. Comemorări, Editura Anastasia, București, 2000, pp. 173-188)