”Doctorul Vasile Voiculescu își purta Crucea cu mare demnitate”

Era iarna anului 1959. Era frig mare și foamete destulă în Jilava. „Clienții” noi soseau în celulă (impropriu „celulă” căci era o cameră destul de mare cu cca. 60-80 de viețuitori – celula era doar de 2/4 m, 3/4 m cu încărcătură mai mică), numai noaptea, la ore mici […]

Într-o asemenea noapte ușa de deschide și intră în cameră (celulă) trei bătrâni și unul mai tânăr. Îi rețin pe toți, că toți erau oameni cunoscuți culturii române […]
Cei patru:

1. Profesor universitar Tudor Popescu – profesor de istoria bisericii la Facultatea de Teologie București […]
2. Doctor Vasile Voiculescu;
3. Doctor Dabija – medic;
4. Sandu Tudor – călugăr bătrân.

[…] În celulă Vasile Voiculescu povestea puțin, dar rețin că începutul căutării sufletești l-a făcut la strana bisericii din Pârscov unde de mic iscodea prin Minee și tot ce era acolo carte. Acolo, la biserica din sat, cu ajutorul ei a început „să gândească” și a gândit așa ca „un om al lui Dumnezeu” toată viața lui. Nu vorbea, precum se vede din scrisul lui, expres despre Dumnezeu, nu îndemna „du-te în biserică”, ci ce spunea te făcea să cauți biserica. Ajunsese (în înțelegere, departe de noi, vulgul lumii) la înțelegerea noțiunii de dragoste. Pentru dânsul dragostea era începutul creației, scopul, sensul și rostul omului pe pământ. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel, reprezentau tot și „de dragoste nu este, nimic nu este” a repetat-o și făcea nu numai parte din gândirea dânsului, ci din dânsul, din „sinea” lui, cum s-ar exprima C. Noica.

Despre opera lui nu vorbea în celulă decât rar și puțin, pentru că nu se expunea în nici un fel. Mi-aduc aminte acum de noaptea târzie când a intrat în camera din Jilava. Au intrat patru inși (cum am spus mai sus), după o percheziție „la piele”. Dacă credea de cuviință „cerberul”, la somația „apleacă-te” se făcea a te percheziționa în anus. „Se făcea”, căci vroia doar să te umilească, și asta nu din curiozitate sau interes, ci din poruncă. Au intrat în ismene, cu o bocceluță în mână, în brațe, în care era ce-i mai rămăsese de la percheziție – o cămașă, o pereche de ismene (cel mult două), două – trei batiste, una – două perechi de ciorapi, dacă avea noroc; dacă gardianul vroia, îți lăsa un pulover – jerseu și, bineînțeles, ghetele – pantofii fără șireturi. În celulă se intra desculț având pe tine doar cămașa și ismenele. Camera era mare și la data aceea nu avea șerpărie. Era prevăzută – mobilată – cu priciuri – trei rânduri suprapuse. Și când era suprapopulată se dormea pe jos, pe ciment – sub prici – asta era șerpăria.

Prima noapte au dormit cum s-a putut. În prima zi după primire – șeful camerei a făcut repartizarea noilor veniți. Cei trei: T. Popescu, părintele Daniel și poetul V. Voiculescu au fost repartizați la parter – având în vedere vârsta și dr. Dabija mai sus – și toți trei au fost scutiți de corvoadă – căratul hârdăului, hârdaielor cu fecale pe 12 ore, plus aducerea hârdăului cu apă. Și viața începe normal de aici înainte.

După prezentări – legitimări toți vroiam noutăți de afară – noutăți de toate felurile – politice (erau cele mai importante) apoi personale – procesul – cauza – coinculpații – condamnările – mersul procesului – curajul sau slăbiciunea acuzaților și totdeauna numele anchetatorilor.

Începea apoi „mulgerea” noului venit, adică să spună tot ceea ce știe – bineînțeles din și de cultură – specialitate de era cazul, sau despre strung și soiuri de strunguri – sau despre brânză de era cioban – cai și boi, albine sau porci, etc., etc..

Vroiam să aflăm în zile cât mai puține tot ce știau noii veniți. Și cu cât știau mai multe, cu atât mai „mulși”. Zile de-a rândul patru, cinci, șase înconjurau pe noul venit să povestească.

Seara urmau conferințele. Fiecare (care putea) trata un subiect. De la Teologie (cel mai cerut subiect) la cultură în general – istoie – la tehnică, până la agricultură. Unii ascultau, alții se și instruiau, alții își omorau timpul și urâtul, dorul sau plictisul. Noii veniți erau avertizați să nu țină „conferințe”. Le țineau unii cu toate că prin ochiul magic eram supravegheați și căutat cel care vorbea. A doua zi – nu rar – era scos din cameră „Conferențiarul” și buimăcit în pumni și picioare în fund sau chiar luat și dus la „neagra”.

Toți noii „veniți” aveau astea de înfruntat. […]

Doctorul, mai temător, se ferea – nu se expunea. Încercase și pățise. În cerc restrâns de doi, trei vorbea mult și frumos. Știa multe, știa să vorbească și mai ales atrăgea. M-am apropiat de dânsul și mai mult. […] Eram cu treizeci de ani mai tânăr, totuși ne-am apropiat. Nu exagerez și nu mă supraapreciez, m-a plăcut, i-am câștigat încrederea, mi-a destăinuit multe din viață, mai ales din familie – avea un cult pentru soție pe care a adorat-o. După prezentare, avea și de ce. Despre copii mi-a vorbit puțin. În Ion n-avea încredere.

Dorința de a face ceva i-a umplut viața și „Lica” (soția) „m-a înțeles întotdeauna”.

Noi prin pușcărie aveam obiceiul să catalogăm și să dăm note, foarte multe voci competente, în materie, dădeau nota cea mai bună, după Eminescu, lui Vasile Voiculescu, cu toate că noi nu cunoșteam atunci „sonetele” […]; de aceea credeam că acum vom învăța poezii ale lui V. Voiculescu. Mare ne-a fost dezamăgirea, nu știa poeziile pe de rost. N-am putut învăța decăt „Bătea la poarta cerului o rază”, pe care o credea cea mai mare poezie a lui – până la Sonete, iar ca volum de poezii îl iubea și-l „credea bunicel”, „Poeme cu îngeri”, apoi „Clepsidra”. Ca proză nu-i plăcea decât „Zahei orbul” și „Leacurile la îndemână” – ca studiu. Sonetele erau, formau, viața lui. Ca să se salveze această lucrare era capabil de orice. Sigur ar fi suportat orice moarte chiar și de foame, numai Sonetele să rămână. […]

V. Voiculescu știa tot ce a citit și s-a scris în cultura lumii. Pe Shakespeare îl știa aproape pe de rost, pe Saite Beuve și Decartes, în amănunt. Cu ușurință se afla în pictură și în muzică, pe Bach – îl declara sfânt. Dar unde domina, era filozofia creștină, patriotică – simțea, gândea patriotic. Și în domeniul necitit, de emitea păreri ortodoxe, erau pe linie. […]

Crucea și-a purtat-o cu mare demnitate și bravada n-o cunoștea. Era nu modest, ci în toate smerit. N-a suferit de foame că nu era mâncăcios, dar a suferit de frig, căci pe el, peste oase și piele, zeghea vărgată nu-l încălzea și o pătură nu era voie să o țină pe spate să se încălzească.

Am stat mult cu dânsul și-n Jilava, și-n Aiud și în celulă.

A iubit mult trei persoane, pe V. Streinu, pe Dr. Cîmpeanu – marele nostru chirurg și mai mult poate pe M. Condeescu, poetul și eseistul.

(Radu Leonte, scrisoare adresată lui Ion Nica, profesor și custode al Casei Memoriale V. Voiculescu din comuna Pârscov – Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 129-136)