vezi galerie foto (10 foto)
Vasile Voiculescu
  • 13 Octombrie 1884
  • Pârscov, Buzău
  • medic
  • 4 ani
  • Jilava, Aiud
  • 26 Aprilie 1963
    • Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor
    • Vasile Voiculescu comentat de Ion Rotaru
    • Detenția și sfârșitul lui Vasile Voiculescu. Documente revelatorii
    • Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins
    • Portret al poetului Vasile Voiculescu
    • Monografia unui isihast. V. Voiculescu - mit şi religie
    • V. Voiculescu şi contemporanii lui
    • Vasile Voiculescu. Monografie, antologie comentată, receptare critică
    • Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina rugului aprins
    • Poeme cu îngeri
    • Viața lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - monografie literară
    • Vasile Voiculescu, portretul unui cărturar creştin
    • În grădina Ghetsemani. Antologie de poezie mistică
    • Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară
    • Zahei Orbul
    • Iubire magică
    • Poezii
    • V. Voiculescu. Mărturii și documente. La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013
    • Viața și opera lui Vasile Voiculescu
    • Vasile Voiculescu - medicul prozator
    • Vasile Voiculescu şi riscurile experienţei mistice

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

Părintele Apostu [Ioan], un mare cărturar, înscris la meșteșugul condeiului, se făcuse și mai mic lângă mine, și abia reuși să silabisească: ”Este poetul Vasile Voiculescu, să-i facem repede rost, dacă se poate, mai ferit de fluxul curenților, că e prăpădit de bolnav”. I-am oferit patul meu și eu m-am cocoțat pe al treilea, suprapus, undeva pe lângă fereastră, de unde puteam supraveghea atât celularul Aiudului, construit sub formă de T, cât și spitalul, orientat undeva către dreapta. [...]

În urma arestărilor din 1958, aflasem, încă de la Jilava, că și Vasile Voiculescu avea să plătească amarnic tribut cumsecădeniei lui. Fusese condamnat la cinci ani de închisoare pentru ”delict împotriva ordinii sociale”. Zadarnic avocatul său prezentase la proces ca probă materială o carte apărută în U.R.S.S. cu cei mai reprezentativi poeți români ai secolului XX, unde Vasile Voiculescu ocupa un loc binemeritat în ierarhia culturii românești, că înalta instituție judecătorească nu a ținut cont de ea. [...]

Marele poet și-a făcut câteva luni stagiul la faimosul fort 13 Jilava, sub domnia bestială a locotenentului Ștefan și apoi trimis cu o dubă supraaglomerată în penitenciarul Aiud, stația terminus a intelectualității române. Acolo poetul, datorită inaniției, a contactat o tuberculoză pulmonară, fiind, în final, pe ultima sută de metri, internat în spitalul penitenciarului. Dar cei care considerau că poetul va deceda acolo și-au greșit socotelile.

Adaptarea lui la nevoile camerei n-aș putea susține că s-a făcut ușor. Încă de la ușă se simțea nevoia de aer și cei care stăteau în jurul tinetei pur și simplu se sufocau. Paturile suprapuse pe trei nivele și înțesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian și pe deasupra ne mai chinuia și frigul. Este cel puțin ciudat că Vasile Voiculescu nu s-a plâns niciodată de acest flagel, deși ultimele rămășițe de mușci se încordau distrofici sub zeghe. Un samarinean, înfruntând pericolul de a fi prins împletind, îi confecționase un pulover din te miri ce și i-l oferise să-și mai dezmorțească oasele înțepenite de frig. Era cel mai frumos dar pe care îl putea face cineva și într-o clipă am avut impresia că ochii lui Voiculescu se umeziseră. Cu timpul poetul și-a mai revenit, căpătând chiar o tentă de roșeață în obraji, în ciuda celor 50 de grame de pâine pe zi și a 250 de grame de turtoi, de multe ori rânced. Seara ne roteam în jurul său, improvizând adevărate șezători, unde marele meșter al condeiului își depăna amintirile cu iscusința unui vrăjitor de pe alte tărâmuri. Așa mi-a fost dat să cunosc în lectura autorului: ”Zahei Orbul”, ”Capul de zimbru”, ”Ultimul Berevoi”, ”Chef la Mănăstire”, etc. [...]

Vasile Voiculescu nu știa ce este ura. O refuza1.

Un medic care l-a ajutat foarte mult pe marele gânditor a fost celebrul doctor Aurel Marin, devenit deja o celebritate înaintea arestării lui și doctorul Paul Minea, care a făcut un adevărat apostolat cât timp a fost medic de secție. Lor li se datorează readucerea lui la linia de plutire, și trecerea lui de partea cealaltă a baricadei, unde mai pâlpâia încă un cât de cât firicel de viață. (...)

În câte o seară, parcă adunați la gura unei sobe improvizate, marele poet își mai aducea aminte cu duioșie de Pârscov, de familia lui, ordonându-și cu evlavie amintirile în sipetele lor de argint. Își iubea foarte mult copiii. [...]

Cu toată gravitatea situației, a bolii care îl măcina, Vasile Voiculescu nu era lipsit de umor. Într-o dimineață, când era programată vizita medicală cu mult înainte de apariția doctorului Paul Minea, și-a făcut apariția un medic, deținut și el, trecut bine de venerabila vârstă de 80 de ani, care în afară de aspirine și piramidoane nu mai strecura câte o informație dătătoare de speranțe și sănătate: ”Păi să vă spun una bună! Eram directorul unui spital de campanie în primul război mondial. Necazurile le știți și dumneavoastră. Răniți netratați cât puteai cuprinde cu ochii și pe deasupra se mai semnalaseră și cazuri de tifos exantematic. Pe unde treceai, te loveai de brancardieri, surori medicale, felceri și fel de fel de inspectori, care mai de care mai simandicoși. Eram, ce să spun, tot o apă, când îmi pică, dom'le, în ciuda lipsei cadrelor cu pregătire superioară, un doctor poet. Asta îmi mai lipsea. Dimineața le spunea poezii, la prânz poezii, seara poezii și sunt convins că și tratamentul îl făcea tot cu ajutorul poeziilor, că-mi venea să-mi iau lumea în cap. Ba un neobrăzat de caporal, cu un picior amputat în luptele de la Cireșoaia, ținu să precizeze în timpul vizitei medicale: ”Frumos mai povestește domnul doctor Vasile Voiculescu”. De acuma treaba devenise un coșmar, că-mi venea să-l iau de guler și să-i trag o pereche de palme acestui doctor ivit pe nepusă masă”. Din fundul unui pat acoperit cu o jilavă pătură cazonă se auzi un glas sfârșit: ”Nu este târziu nici acuma, domnule doctor, eu sunt poetul Vasile Voiculescu pe care l-ați avut în subordine la vremea aceea”. De atunci octogenarul medic Gheorghiu n-a mai dat prin camera noastră. [...]

[Vasile Voiculescu] avea însă un fel de a te dojeni, încât nu te puteai supăra pe el niciodată.

Într-o zi deosebit de friguroasă, cineva îi furase obielele. Deținuților politici nu li se distribuiau ciorapi, chiar reformați de la unitățile militare. Gestul ne-a indignat pe toți, pentru că nu exista unui să nu sufere de frig. La o percheziție făcută de către câțiva dintre noi asupra fiecărui coleg de celulă, au fost descoperiți la un fost plutonier major de jandarmi, Andrei, condamnat de tribunalele militare pentru excesele de zel săvârșite în timpul guvernării Transnistriei. Poetul însă i le-a lăsat: ”Poate că el are mai multă nevoie de ele!”, a căutat poetul să îndulcească situația. ”Nu-l lipsiți de acest primar instinct de conservare!” și niciodată nu s-a mai atins de ele, cu toate că picioarele lui erau înțepenite de frig. Acesta era omul de suflet și marele cărturar Vasile Voiculescu.

Într-o bună zi am fost anunțați de către securistul de serviciu că vom face baie. [...] Dezbrăcarea s-a făcut în mai puțin de un minut. Ca la armată. De altfel, ce-aveam pe noi? Câteva zdrențe vărgate ce se puteau numi cu multă îngăduință ”manta”, ”veston”, ”pantalon”, ”cămașă”, ”izmene” și în cel mai fericit caz un puloveraș confecționat din resturi de părți date la casare. Am intrat câte trei la duș, aranjați oarecum după prietenii: Vasile Voiculescu, învățătorul Victor Stoica și eu. Dumnezeule! Ce bine era sub apa caldă! De câte ”veacuri” nu mai făcusem baie! De câte ”veacuri” nu mai simțisem o coajă de săpun alunecând peste oasele ieșite în relief? Era pentru prima dată când îl vedeam pe marele vrăjitor al condeiului gol-goluț și m-am speriat de halul de distrofie în care să găsea. I-am dat săpun pe spate, încercând să îndepărtez cojile stratificate pe pielea lui care nu mai cunoscuse săpunul de mai bine de șase luni. Ustura al dracului detergentul, căci era confecționat din reziduurile petrolifere și conținea multe impurități. Dar ce-a fost asta? Din dușuri a început să curgă apă rece ca gheața. Rămăsesem cu săpunul pe noi, căci jeturile tăiau ca un brici. Am început să ne îmbrăcăm într-un ritm îndrăcit. Poetului îi căzuseră straiele pe jos și se chinuia din răsputeri să și le recupereze. Ne-a fost greu să-l îmbrăcăm, că tremura din toate încheieturile. Din camera alăturată se auzeau râsetele deșănțate ale celor care ne antrenau inconștient în jocul de-a viața și moartea. Poate niciodată nu ma-m simțit mai umilit ca atunci și-mi venea să strig: ”Unde este înțelepciunea Ta, Doamne? Pentru ce ne prigonești?”.

Poetul rămăsese cu săpunul pe ochi și contactul cu apa rece îi tăiase respirația. De-atunci n-am mai reușit să-l convingem să mai facă vreo baie, chiar când ne dădea târcoale primăvara. În urma acestui șoc se alesese cu o agravare a căilor respiratorii, o congestie pulmonară în care lumina firavei sale făpturi oscila între viață și moarte. Făcea temperatură mare, devenise extrem de tăcut și îi dispăruse complet pofta de mâncare. Nici chiar cele 50-60 de grame de pâine, rația zilnică pentru a ne prelungi agonia, nu îl mai interesau. Neras de trei-patru săptămâni, cu pomeții obrajilor ascuțiți, parcă înțepând lumina, părea un sfânt întors de pe alte tărâmuri. În starea aceasta l-a găsit doctorița Maria Balea, medicul oficial al închisorii, într-una din rarele ei vizite pe secție. Era totuși o femeie imprevizibilă, care de multe ori își depășea calitatea de medic securist. Cu o sfiiciune parcă vinovată, constatând și starea febrilă mare a poetului, a întrebat:

”Domnule doctor, ce doriți să vă prescriu?” ”Un ou, doamnă, un ou”, răsună glasul stins al poetului, șlefuitor de metafore, care nu mai pusese nimic în gură de trei zile. ”Nu pot, domnule doctor, nu pot. Dacă aș face acest lucru, ar însemna ca a doua zi să fiu alături de dumneavoastră”. În spatele doctoriței se găsea locotenent-colonelul Ivan, ofițerul politic al închisorii, considerat statuia vigilenței întruchipate. Insistențele deveneau de prisos.

Într-una din zile, parcă presimțind marea despărțire ce se apropia, m-a rugat să-i spăl o pereche de ciorapi de bumbac, cu care cine știe ce samarinean îl înzestase. I-am spălat ciorapii și i-am întărit și nasturii la veston [...] La câteva zile ne-am despărțit, luându-ne fiecare crucea în spinare să populăm Golgota celularului Aiud. Prin alfabetul Morse am aflat că Vasile Voiculescu nimerise în celulă cu un huț de prin părțile Sucevei, meschin și josnic, care, în schimbul unui pretins serviciu de curățenie în celulă, îi mânca și ultima firmitură de pâine. După câteva luni nu se mai știa nimic de poet. Circula zvonul că plecase într-o dubă într-o direcție necunoscută, dar dr. Bazaban, deținut și el, mi-a șoptit din surse că ar fi fost izolat în vederea eliberării și trimis la Ocnele Mari, acolo unde își găsise obștescul sfârșit o altă glorie a culturii românești, Vasile Militaru.

În anul 1964, anul nașterii mele a doua oară, c-o traistă-n băț, eliberându-mă din peniteciarul Aiud cu o sănătate precară, primul meu gând a fost să dau de urma marelui și înțeleptului meu prieten, dar acesta trecuse în lumea umbrelor cu zece luni înaintea slobozeniei mele.

(Gheorghe Penciu - Candidați pentru eternitate, Editura Crater, București, 1997, pp. 185-194)


Într-o evocare dedicată și lui Valeriu Gafencu, același memorialist avea să-i asemene pe cei doi martiri astfel: ”Valeriu Gafencu era și un mare creștin cu înclinații monahale. Era un risipitor al iubirii față de oameni, iar ura o repugna. Un asemenea om mai aveam să cunosc prin anul 1960, tot în pușcărie, în persoana poetului Vasile Voiculescu. Aceleași trăsături de cumsecădenie și îndemn către umilință le aveau amândoi.” (Vezi mărturia lui Gheorghe Penciu în Studentul Valeriu Gafencu. Sfântul închisorilor din România, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca-Star, Cluj, 1998, p. 107)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii