Viaţa în închisoare

După ce ne-au coborât pe rând pe toate femeile aduse de la gară, cele ce erau aduse înainte stăteau jos fără dreptul de a se mişca, înconjurate de câini şi securişti. Au dat ordin să ne ridicăm în picioare şi să stăm drepte şi nemişcate.

În curte au venit câteva zeci de bărbaţi, probabil tot condamnaţi şi, la ordinul securiştilor, noi ne-am dezbrăcat complet pentru deparazitarea hainelor.

Bărbaţii aceia ne-au luat hainele, adică rochiile şi lenjeria, că atâta aveam pe noi şi cu noi. Hainele le-au dus în etuvă pentru deparazitare, iar pe noi goale ne-au repartizat prin camere. Catedrala era împărţită în camere supraetajate, iar în camere erau paturi-rafturi suprapuse, câte patru rânduri. Paturile fuseseră spălate cu apă cu clor şi erau încă ude. Scândurile goale şi ude, noi goale, aşa ne-a primit închisoarea.

Eram şi flămânde, căci o parte din pâinea dată la Tighina s-a mucegăit. S-a făcut seară. Au venit trei securişti să ne verifice câte suntem, făcând câteva glume grosolane la adresa noastră că eram în pielea goală. Ne-au spus că mâncare nu ne vor da astăzi, că nu erau pregătiţi pentru atâţia musafiri. Totuşi noi amărâte, până în ultimul grad, mai mult moral decât fizic, am adormit, predând soarta noastră în mâna lui Dumnezeu.

A doua zi, la ora patru dimineaţa, am fost trezite de zăngănitul cheilor grele care au deschis uşa camerei noastre. Ne-au numărat, ca nu cumva vreuna din noi să fi fugit. După ei au venit alţi bărbaţi. Unii au adus apă clocotită într-un cazan mare, alţii câte 300 grame de pâine la fiecare. A trecut prima zi de închisoare şi noi stăteam goale dârdâind de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima, mai ales că în fiecare dimineaţă aruncau câte 2-3 găleţi cu apă cu clor pe duşumeaua noastră, ca s-o dezinfecteze, şi noi trebuia să stăm pe ea udă.

Seara când a venit controlul, noi am început să ne cerem hainele noastre. Am primit un răspuns foarte calm: „Dar ce? Nu vă stă bine şi aşa? Sunteţi multe şi nu dovedim să etuvăm aşa de repede, înarmaţi-vă cu răbdare!”.

În fiecare dimineaţă la control veneau câţiva miliţieni şi îşi trăgeau mănuşile şi cu mâinile lor grosolane făceau control ginecologic şi în anus la toate femeile, ca nu cumva să ascundem ceva bilet de spionaj, ori alt obiect. Asta era ceva îngrozitor, de neimaginat, era făcut să distrugă sistemul nervos. În fiecare dimineaţă acelaşi control şi noi în pielea goală toate. Şi după ce ne-au adus rămăşiţele de haine, controlul tot se făcea.

A treia zi dimineaţă, după control, după ce ne-au împărţit pâinea, tot 300 de grame, ne-au adus hainele într-un hal fără de hal. La unele chiar arse.

Eram bucuroase să ne acoperim cu ce avem. Stăteam în cameră 90 de femei în loc de 60. O înghesuială de nedescris. Când dormeam, nu puteam să ne întoarcem decât toate deodată, căci eram pe câte un raft 10 femei.

Trebuie să spun că pentru deţinuţii politici nu existau nici doctori, nici medicamente. Dacă se îmbolnăvea cineva, zăcea sub „nară” – aşa se chemau scândurile pe care dormeam -, până ce, cu mila lui Dumnezeu, se făcea bine sau murea, ceea ce desigur se întâmpla mai des.

Programul zilnic era următorul: scularea la ora 4 dimineaţa, ca să primim 300 grame de pâine şi o cană de apă fiartă; la ora 6 venea controlul ca să ne numere dacă n-a evadat cineva peste noapte, apoi până la ora 5 după amiază nu mai venea nimeni; la ora 17 scoteau pe rând câte o cameră la WC, atât avea dreptul un deţinut la aceste naturale necesităţi; la ora 19 iarăşi control şi cu aceasta se termina ziua noastră. Într-adevăr că noi femeile puteam dormi cât vroiam, pe când bărbaţilor nu li se dădea acest drept.

Multe femei, mai ales cele bătrâne şi slabe, după vreo două luni de aşa viaţă s-au îmbolnăvit de diaree. Şi fiindcă nu ne scoteau la WC decât o dată pe zi, ne-au pus un butoiaş de lemn în cameră pentru acest scop. S-a făcut o viaţă şi mai insuportabilă. Un miros greu ne înăbuşea şi atunci am rugat pe santinela care stătea lângă uşa noastră pe coridor, să ne lase să scoatem „parasa” – aşa se chema butoiaşul – de două ori pe zi. După multe rugăminţi la cei mai mari, s-a aprobat.

Aprobarea de a scoate „parasa” am obţinut-o, dar doritoare ca s-o scoată afară nu se găsea nici una din atâtea femei, considerând aceasta ca o înjosire. Atunci eu şi verişoara mea, care era arestată cu mine, ne-am oferit să facem acest serviciu, considerând, după învăţătura lui Hristos, că „e bine să fii sluga fratelui tău”.

Scoţând „parasa” la groapa care era destul de departe de camera noastră, spălând-o acolo cu o mătură înmuiată în clor cu apă, am câştigat două beneficii: unul, că stăteam la aer câte o jumătate de oră, şi al doilea, că mai trecea din timp. Bineînţeles, eram conduse de un securist, care ne supraveghea, însă era un ucrainean foarte bun şi ne spunea: „Nu vă grăbiţi, mai staţi la aer!”.

În camera noastră aproape că nu era nici lumină, căci era sus un gemuleţ mic, care dădea o lumină obscură, că abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar 10 minute pe zi.

Într-o noapte, am visat că la gemuleţul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap, în jurul coroanei, şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga, a durere, şi atunci curgea sângele mai mult. Eu am vrut să merg să-I şterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat!?”.

M-am trezit! Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus îmi dăduse liniştea, puterea, pacea, şi o mângâiere de nedescris. Acest vis m-a urmărit toţi anii de închisoare şi de Siberie şi toată viaţa. Asta o spun şi acum după ce am ieşit din închisoare, că El, Iisus, m-a sprijinit şi m-a întărit în toate chinurile şi necazurile ce am trecut prin închisoare şi prin lagăr şi după ce am ieşit de acolo.

Într-o zi, ieşind cu „parasa” şi spălând-o, am auzit o voce slabă, care ne striga pe nume. Ne-am întors în toate părţile, dar n-am văzut pe nimeni.

Verişoara mea s-a uitat în sus şi a ţipat aşa de tare, că eu m-am speriat. Sus la etajul şase, erau soţii noştri. M-am uitat şi eu în sus şi, după gratii, la un geam, am văzut feţele soţilor noştri. Era mai mult umbra lor decât ei. Slabi, galbeni la faţă.

Soţul meu foarte mirat, m-a întrebat: „Cum de eşti şi tu aici?”. I-am răspuns că mai bine să fiu alături de el, decât acasă.

Convorbirea între deţinuţi era strict oprită şi se pedepsea grav, dar cu noi a fost ucraineanul nostru bun. S-a apropiat de noi şi i-am spus sincer adevărul.

El ne-a compătimit şi ne-a rugat să nu spunem în cameră nici o vorbă, ca să nu fie pedepsit nici el, nici noi. Desigur, i-am promis şi i-am mulţumit mult pentru bunătatea lui. De atunci de fiecare dată ieşeam cu mai mare bucurie cu „parasa” şi soţii noştri ne aşteptau la geam. Atunci când era ucraineanul cu noi, vorbeam cu ei, dar când eram cu altă santinelă, ne făceam doar semne, ca să nu ne observe.

Această fericire a durat vreo trei luni de zile. Dar ce durere am avut noi când, ieşind afară într-o zi cu serviciul nostru, la geamul de sus nu mai erau soţii noştri. Foarte triste ne-am întors în cameră.

A doua zi au venit în cameră câţiva securişti şi au dat ordin să ieşim din camera unde am stat noi de la etajul 4 şi ne-au mutat la etajul 1. O încăpere mai mică, pentru că şi numărul scăzuse, prin moartea multora. Aici, după voia lui Dumnezeu, ne-am nimerit mai mult basarabence. Acum puteam vorbi româneşte, căci în camera cea mare erau mai multe rusoaice şi nu ne dădeau voie să vorbim româneşte. Eu cu verişoara tot timpul ne gândeam unde pot fi soţii noştri.

A doua zi, seara, la ora 5, când de obicei scoteau deţinuţii la necesităţi, noi stăteam lângă uşă şi la un moment dat am auzit în scumpa noastră limbă: „Oare unde or fi soţiile noastre?”. Şi noi am răspuns: „Aici, în camera asta, suntem alături de voi”.

Noaptea, pe la ora unu, s-a auzit un zgomot într-un colţ al camerei, tocmai acolo unde dormeam noi. M-am apropiat de perete şi am auzit vocea soţului meu. Nu ştiu cu ce au reuşit bărbaţii să facă o gaură în perete şi am început convorbirile între noi. Noi eram 4 soţii, iar ei erau 4 soţi. Vorbeam în şoaptă, dar nu ne vedeam.

Soţul meu m-a întrebat: „Spune-mi, când te-au arestat şi pentru ce!”.

I-am povestit, terminând cu întrebarea: „De ce te miri că m-au luat?”.

Atunci el mi-a povestit de chinurile pe care le-a îndurat cele 10 zile în care a fost ţinut la raion şi după aceea încă şapte zile la Tighina. Era învinuit de spionaj şi legătură directă cu Hitler; trebuia să recunoască acest lucru. Nici una nici alta nu era adevărată. Nu voia să semneze această acuzaţie.

Cercetările se făceau în modul cel mai brutal, îl tăvăleau pe jos, lovindu-l cu cizmele în stomac şi piept. L-au bătut aşa de tare, că i-au dezlipit rinichii. Avea stomacul şi plămânii distruşi. Abia vorbea şi mi-a spus: „Nu ştiu nici eu cum am rezistat 16 zile, dar în a 17-a zi instructorul mi-a arătat dosarul cu numele meu şi mi-a spus: «Noi ne-am obosit cu încăpăţânarea ta. Dacă nu semnezi acum actul de învinuire, până diseară şi soţia ta va fi aici». M-am îngrozit şi am întrebat: «Dacă semnez, nu vă atingeţi de soţia mea?» Au spus foarte hotărât: «Sigur că nu», iar eu am semnat luând asupra mea învinuirea de spionaj, pentru care se dă pedeapsa cu moartea. De atunci nu m-au mai deranjat, dar ce folos, sunt invalid, simt că nu voi mai trăi mult. Eram sigur că te-am salvat, iată de ce mă mir că tu eşti aici. Înseamnă că nu au nici un cuvânt de cinste. Te rog foarte mult, dacă nu te-au cercetat, nu te opune, semnează de prima dată ce-ţi vor da ei, căci altfel te chinuiesc până ce semnezi”.

Fiindcă în camera bărbaţilor erau patru soţi şi la noi patru soţii, vorbeam pe rând. Trebuia să ne ferim şi de santinele, dar şi de spioanele care erau între noi, desigur rusoaice. Aşa a fost o lună de zile, iar într-o noapte pe la ora patru, a bătut soţul meu în perete şi mi-a spus: „Pe noi ne scot de aici, nu ştim unde ne vor duce, să ştii că nu ne vom mai vedea niciodată. Te rog foarte mult, dacă Dumnezeu îţi ajută să te eliberezi, transmite-i copilului nostru dragostea mea, să-i spui că eu, murind nevinovat în chinuri grele, îl rog să fie om de omenie şi cinstit întotdeauna”.

Cu aceasta s-a terminat căsnicia noastră foarte fericită care dura de 15 ani.

După aceasta, viaţa noastră cu verişoara a devenit şi mai grea. În fiecare zi luau din camera noastră câte două, trei femei la cercetări. Se întorceau pline de vânătăi, abia se mişcau. După ce le lăsau câteva zile să-şi mai revină, le luau iarăşi şi nu le lăsau până ce nu semnau ce voiau ei.

A sosit şi ziua mea de cercetare. Ţineam minte cuvintele Mântuitorului: „Şi vă vor duce înaintea dregătorilor să vă judece, nu vă temeţi ce veţi grăi, căci Duhul Sfânt va vorbi pentru voi…”. Mi-am făcut cruce, spunând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau viaţa mea”.

M-au scos din cameră, m-au băgat într-o „dubă”, o maşină neagră închisă pe toate părţile, desigur şi încă câteva persoane, ducându-ne într-o direcţie necunoscută, căci noi n-am putut vedea nimic. În maşină era întuneric ca noaptea.

Santinelele care erau cu noi aveau într-o mână felinarul electric şi în alta revolverul. Ne-am oprit. Ne-au scos din „dubă”, ne-au legat la ochi şi mâinile la spate şi aşa ne-au dus într-o clădire. Am mers mult printr-un coridor lung, auzind ţipete disperate, suspine, plânsete ale celor ce erau în cercetări.

Într-o stare sufletească de nedescris am ajuns într-o cameră unde mi s-au dezlegat ochii şi mâinile. Apoi m-au băgat într-o gheretă de fier, în care am putut sta numai în picioare. M-au închis acolo şi am stat patru ore. Apoi a venit o santinelă şi m-a dus într-un birou luxos. M-am pomenit în faţa unui locotenent securist la vreo 50 de ani. M-am liniştit, căci ştiam de la femeile cercetate, că mare noroc au acelea pe care le cercetează oameni în vârstă şi, dimpotrivă, o mare nenorocire dacă le cercetează unul tânăr.

M-a invitat să stau jos. Pe masă era revolverul. A luat un dosar mare.

L-a răsfoit timp de o jumătate de oră fără ca să scoată un cuvânt. După o lungă privire spre mine, m-a întrebat pentru ce sunt arestată.

Eu, cu calm, i-am răspuns: „Asta nu ştiu, vă întreb eu pe dumneavoastră, căci ştiu că n-am făcut nici un rău guvernului sovietic!”.

Atunci mi-a spus: „Adevărat că nu sunteţi vinovată cu nimic dar, fiind război şi având soţul arestat, aţi fost luată ca membru nemulţumit al familiei”. Apoi a început să scrie într-un dosar mare şi a scris două ceasuri.

În timpul acesta, a intrat în birou un maior de securitate evreu – l-am cunoscut după accent -, şi l-a întrebat: „A recunoscut vina? Dacă nu, închide geamurile bine şi dă-i o bătaie bună. Ai să vezi cum va recunoaşte!”. A plecat. Eu eram ca un stâlp fără mişcare, fară nici o simţire. Anchetatorul meu mi-a spus: „V-aţi speriat? Nu vă temeţi, eu n-am să pun mâna pe dumneavoastră, căci n-am pentru ce”.

Apoi a vrut să-mi citească ce a scris. L-am oprit spunând: „Nu-mi citiţi, căci eu voi semna orice e scris acolo, cu toate că nu sunt vinovată, căci n-am putere să dovedesc aceasta; puterea dumneavoastră e pe masă” şi i-am arătat revolverul încărcat. „Chiar dacă ar fi sentinţa de moarte, aş fi foarte mulţumită”.

El, mirat, mi-a spus: „De ce sunteţi aşa disperată? Sunteţi tânără şi aveţi viaţa înainte”.

Am spus: „Dar pentru ce-mi trebuie viaţa? Soţul meu se chinuieşte alături de mine, copilul e lăsat în voia soartei. Moartea vreau!” şi am izbucnit în plâns.

Mi-a spus: „Nu eşti vinovată cu nimic, eşti luată ca membră din familia arestatului, care este vinovat că a semnat. Acum este război, îmi pare foarte rău de mata, dar nu putem să te eliberăm; dar cum se va termina războiul, în care vom ieşi biruitori, o să te duci acasă”.

Am semnat fără să ştiu ce şi, după ce a sunat el în clopoţel, a venit santinela, m-a scos din birou, m-a legat la ochi şi la mâini, şi m-a scos din clădirea nenorocită unde erau atâtea chinuri. M-a băgat în dubă cu cei ce m-au adus, din care majoritatea suspinau de dureri, după o cercetare chinuitoare.

Am ajuns la închisoare şi când m-au văzut prietenele mele de cameră că m-am întors neatinsă, s-au mirat foarte mult că am avut aşa norocoasă cercetare. După aceasta, zilele treceau monoton, după programul neomenos al închisorii sovietice. Mâncare 300 grame de pâine, apă fiartă, fără aer, fără soare.

Desigur noi slăbeam pe zi ce trecea, dar la fiecare rău e şi un bine. De slăbiciune şi de foame dormeam foarte mult.

În ziua de 20 februarie 1942 ne-au scos din închisoarea în care am stat, în rochiile în care am fost, şi ne-au dus la altă închisoare, la 40 km de la Kazan, la minus 40 grade. La întrebarea noastră, cum să mergem aşa pe frigul mare, am primit răspunsul: „Nu e nimic, cine nu va rezista, va merge în urmă o căruţă care-i va duce la cimitir. Nu avem interes să trăiţi! Sunteţi duşmanii poporului!”.

Eram vreo 300 de persoane, cu o mulţime de securişti după noi. Am mers într-un pas mare după comandă, iar cele care erau bolnave, slabe şi bătrâne, cădeau jos şi le băgau în lagărele ce erau în drum.

Am sosit în satul Sfiaj, unde era o clădire a unei mănăstiri prefăcută în închisoare. În curte, la o masă, era o comisie de control, unde ne-au ţinut vreo patru ore. Cât am mers pe drum n-am simţit frigul, chiar am şi transpirat, dar stând în curtea închisorii atâtea ore, am început să tremurăm de frig, aşteptând cu nerăbdare să intrăm într-o clădire caldă.

Dar ce dezamăgire! Seara târziu ne-au dus într-o cameră mare, fără foc şi cu geamuri sparte, astupate cu rogojini. Un singur noroc, că ne-au băgat de două ori mai multe într-o cameră decât trebuia, iar noi, fiind ostenite, ne-am culcat pe podea, pe care erau rogojini, şi încălzindu-ne una de la alta ca purceii, am adormit.

Cu mâncarea, aceeaşi poveste ca la Kazan, motivând că nu ştiau că venim atâtea, nu ne-au dat nimic. Am stat aşa în frig 2 zile până au pus geamuri şi s-a făcut puţin foc. Şi aici ca la toate închisorile acelaşi program şi aceeaşi porţie de 300 grame de pâine pe zi cu apă fiartă. Aşa e legea închisorilor sovietice, deţinutul trebuia să fie flămând şi să stea în frig.

În luna martie am fost chemată la biroul închisorii, unde mi-au dat o hârtie ca să o semnez.

Am întrebat: „E voie să ştiu ce iscălesc?”.

Cu un zâmbet ironic, mi-a spus: „Grupul de şapte persoane… este condamnat la opt ani închisoare corecţională”.

Era sentinţa judecăţii, dar nu se spunea vina noastră. Cele şapte persoane au fost: soţul cu mine, verişoara cu soţul, nepotul meu, inginer agronom, şi doi învăţători din comuna vecină, prieteni de-ai noştri. Ce simplu şi uşor. Noi stăteam în Kazan şi pe noi ne-au judecat trei persoane la Moscova, în absenţa noastră. Am semnat plecând capul nevinovat.

Am stat la această închisoare până în luna august, 1942, când ne-au scos şi ne-au urcat în vagoane de marfă murdare de cărbuni, spunându-ne: „Să vă duceţi la lucru, destul v-am hrănit degeaba!”. Şi ne-au dus într-o direcţie necunoscută. Pentru drum ne-au dat câte două pâini negre ca pământul, câte puţin peşte mărunt, sărat, şi un butoiaş de 5 vedre cu apă.

Şi ne-am pornit iarăşi fără să ştim unde şi pentru ce. Ne-au pus la un loc cu femeile criminale care, fiind mai tari, luau pâinea de la cele slabe şi o mâncau; la fel făceau şi cu apa. Eu am ajuns într-o stare că nu mai puteam mânca nimic. Din cauza foamei am avut pelagră. Tot corpul îmi era acoperit cu răni mici. M-am băgat sub un raft şi stăteam acolo aşteptând moartea, care devenise un ideal. Credeam că din cauza murdăriei din vagon o să capăt cangrenă şi voi scăpa de toate nenorocirile care mă aşteptau. Dar toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Din moarte face viaţă şi invers.

Peste o săptămână, istovite de sete, foame şi oboseală, am ajuns într-o gară. De acolo, am mers pe jos vreo 30 de km, până la un lagăr de invalizi. În curte ne-a primit o comisie de doctori deţinuţi şi securişti, care ne-a consultat amănunţit pe fiecare, despărţindu-ne în două grupe: care erau mai în putere îi dădeau la barăci de „refacere”, iar pe cei slabi de tot îi dădeau la barăci de „moarte”.

Eu am avut mare noroc, căzând la o doctoriţă din Armenia, tânără, de vreo 40 de ani, cu ochii blânzi şi buni, foarte frumoasă. M-a întrebat câţi ani am.

I-am spus că 36 şi jumătate. Nu m-a crezut şi a cercetat dosarul.

S-a convins că n-am minţit-o şi mi-a spus: „După înfăţişare arăţi de 70 de ani. Erai grasă când ai intrat în închisoare?”.

I-am spus că aveam 96 de kg.

Ea mi-a spus: „De aceea ai scăpat cu viaţă, că ai trăit din grăsimea matale”.

M-a cântărit şi mai aveam 45 kg. Eram ameţită tot timpul, slăbită şi fără putere.

M-a întrebat ce am făcut în libertate şi i-am spus că am fost învăţătoare. Atunci ea mi-a spus: „Uite, te iau la mine la spital să lucrezi”. I-am mulţumit. O femeie m-a dus la spital. Eram bucuroasă că pot ieşi pe afară, după un an şi trei luni fără lumină şi aer.

Dar mergând prin curtea lagărului am observat un lucru trist – mulţi orbi şi nebuni. Am întrebat pe femeia care mă conducea ce înseamnă asta. Ea mi-a spus că înnebunesc cei care nu vor să lucreze. Stau şi se gândesc la nedreptăţile făcute cu ei, li se dă numai porţia minimă de 300 grame de pâine şi până la urmă mor de foame. Orbii, din cauza suferinţelor şi a nervilor, capătă orbirea, care nu se vindecă niciodată. M-am îngrozit, dar am înţeles că singura salvare aici este să lucrezi conştiincios.

Seara mi-au dat de mâncare de la spital o farfurie de supă cu un cartof şi fără sare. N-am putut mânca nici asta. Apoi m-au dus să dorm într-o baracă de lemn, cu rafturi goale.

(Blondina Gobjilă – Suferințele mamei Blondina, o martiră a Siberiei, ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010)